Politica Agricolă Comună

CAPITOLUL 1

AGRICULTURA – Date generale

Agricultura reprezintă în ansamblul economiei naţionale una din ramurile de mare importanţă, menită să contribuie într-o măsură covârşitoare la relansarea creşterii economice a ţării noastre. Este necesar să se petreacă transformări fundamentale în structura agrară, în baza tehnico-materială, în organizarea exploataţiilor agricole, care să asigure practicarea unei agriculturi moderne şi înscrierea ei în strategia generală de trecere a întregii economii româneşti la economia de piaţă.

Agricultura se bucură astăzi de o deosebită atenţie în toate ţările lumii, indiferent de nivelul de dezvoltare economică. În lumea contemporană ţările cele mai dezvoltate din punct de vedere economic sunt şi cele mai mari producătoare şi exportatoare de produse agricole.

Ca ramură de bază a economiei noastre naţionale agricultura se afirmă ca un domeniu de activitate deosebit de complex şi complicat.

Complexitatea agriculturii, ca ramură a producţiei materiale, a economiei naţionale, este determinată de rolul agriculturii în dezvoltarea economică şi de particularităţile ei tehnice, economice şi sociale, care imprimă legităţilor economice generale o manifestare specifică în agricultură.

Importanţa deosebită a agriculturii în comparaţie cu celelalte ramuri ale economiei naţionale derivă din următoarele:

- în primul rând este singura ramură de producţie capabilă să acumuleze energie cu ajutorul muncii, în timp ce toate celelalte ramuri consumă energie;

- în al doilea rând, agricultura a constituit ramura primară a producţiei materiale din care s-au desprins celelalte ramuri; însăşi această desprindere şi existenţă de sine stătătoare a tuturor celorlalte ramuri este condiţionată de existenţa agriculturii ca singura furnizoare de mijloace de subzistenţă vitale pentru acea parte a societăţii ocupată în celelalte ramuri ale producţiei materiale sau în ramurile neproductive;

- în al treilea rând, acţiunea favorabilă a factorilor biologici face ca la orice nivel de capitalizare ponderea bunurilor şi serviciilor consumate în agricultură să fie mai redusă decât în alte ramuri ale economiei naţionale; de aceea, la acelaşi produs intern brut, în agricultură se obţine o valoare adăugată brută mai mare, fapt care duce la creşterea avuţiei naţionale;

- în al patrulea rând produsele agroalimentare au o desfacere sigură pe piaţa mondială, aflată într-o continuă penurie, favorizând în majoritatea cazurilor creşterea preţurilor produselor agricole pe piaţa mondială, asigurând pe această cale o eficienţă ridicată a exporturilor de produse agricole.

Agricultura ca şi celelalte ramuri ale economiei naţionale se dezvoltă după aceleaşi legităţi economice, dar cu forme specifice de manifestare, determinate de existenţa unor particularităţi tehnice şi economice ale acesteia, fapt ce imprimă o complexitate deosebită fenomenelor economice din agricultură în comparaţie cu aceleaşi fenomene economice din industrie.

Prima şi cea mai importantă particularitate a agriculturii este aceea că pământul este principalul element al capitalului agricol, funcţionând concomitent atât ca obiect al muncii cât şi ca mijloc de muncă.

Pământul privit sub aspectul său triplu: unealtă de producţie, obiect al muncii şi instrument de tezaurizare, se caracterizează printr-o serie de trăsături specifice, care îl deosebesc de celelalte mijloace de producţie şi care au o însemnată influenţă asupra politicilor agrare. Pământul este o resursă esenţială, fără de care agricultorul nu-şi poate exercita meseria. Pământul ca obiect de analiză economică este un bun particular nemobil, nereproductibil, heterogen, indivizibil, având multiple caracteristici nedisociabile (formă, suprafaţă, poziţie), exercitând simultan mai multe funcţii diverse (producţie, consum, valoare - refugiu, speculaţie).

Problema rolului agriculturii în dezvoltarea economică figurează în majoritatea lucrărilor de economie, dar puţine admit că în spatele ei se ascunde de fapt teoria implicită a dezvoltării agricole. Aceste două chestiuni sunt departe de a fi independente. Astfel, atunci când ne referim la dezvoltarea economică, implicit vorbim despre resorturile dezvoltării agricole, aflate în strânsă conexiune cu alte sectoare ale economiei, în special cu cel industrial.

Atunci când se afirmă că agricultura nu joacă un rol deosebit în dezvoltarea economică, se susţine că ea este un sector subordonat, pus în mişcare de industrie. Când, dimpotrivă, i se recunoaşte rolul motor, suntem tentaţi să-i atribuim capacitatea unei dezvoltări autonome. Aceste două poziţii relativ diferite se regăsesc în cele două teorii ale creşterii în agricultură: cea industrio-centristă şi respectiv cea agro-centristă. Ele se regăsesc în conceptele teoretice ce se referă la dezvoltarea agricolă, fie direct fie indirect. Traversând partea fundamentală a teoriei economice ele au constituit din totdeauna unul din subiectele privilegiate de controverse ce au marcat reflecţiile privitoare la dezvoltarea economică.

Important este să se înţeleagă în primul rând compoziţia sectorială a surplusului economic (inclusiv contribuţia agriculturii), şi în al doilea rând impactul alocării lui între diferitele ramuri de activitate asupra puterii de acumulare şi de expansiune economică.

Agricultura are functii diverse: biologice, sursa principala de activitate economica si utilizare a fortei de munca, factor ecologic de protectie a mediului si de lupta impotriva desertificarii, un mod de viata, o traditie tehnica si culturala si chiar o civilizatie.

Progresul economic si social se afla in stransa corelatie cu agricultura ceea ce inseamna o determinanta a conditiei umane care poate fi probata de istorie, creata in prezent si inspiratie pentru viitor.

De ce acest lucru-

Deoarece agricultura este o sursa de securitate nationala dar privita si mai general agricultura este o sursa de viata pentru om.

FUNCŢIILE AGRICULTURII

CONTRIBUŢIA AGRICULTURII LA DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

Departe de noi de a fi consideraţi agro-centrişti dimpotrivă, abordăm problematica contribuţiilor agriculturii la dezvoltarea economică de ansamblu, descompunând aceste contribuţii în opt funcţii importante pe care le îndeplineşte această ramură, din dorinţa de a puncta şi argumenta într-un mod cât se poate de limpede rolul agriculturii în dezvoltarea economiei româneşti.

În legătură cu aceste funcţii trebuie subliniate părerile lui Kuznets în acest domeniu: El consideră că respectivele funcţii trebuie judecate şi apreciate prin prisma participării agriculturii la creşterea PIB, prin producţia agricolă propriu-zisă, prin participarea sa la schimburile pe piaţă prin totalitatea cumpărărilor şi vânzărilor atât în cadrul economiei naţionale şi în afară, cât şi prin furnizarea de mână de lucru şi capital sectorului industrial.