Politica Comercială Comună a Uniunii Europene

1. PREZENTARE GENERALĂ

Uniunea Europeană este cel mai mare actor comercial global, acoperind circa 20% din exporturile şi importurile mondiale. Ea joacă un rol important în promovarea comerţului mondial bazat mai ales pe un sistem multilateral.

Politica comercială exprimă totalitatea reglementărilor cu caracter juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar adoptate de către o ţară sau o comunitate de ţări în scopul stimulării sau restrângerii schimburilor comerciale externe, conform intereselor proprii.

Politica comercială este unul din pilonii principali ai relaţiilor Comunităţii Europene cu ţările terţe.

Realizarea unei politici comerciale comune a făcut parte din planul iniţial de integrare economică europeană, astfel că politica comercială a UE (iniţial CEE) este comună în linii mari în raport cu restul lumii încă din 1968, odată cu realizarea Uniunii Vamale.

Încă prin Tratatul de la Roma, politica comercială comună a fost inclusă între instrumentele principale de realizare a integrării pieţelor naţionale într-o piaţă regională unică cu scopul accelerării creşterii economice, a ridicării eficienţei şi competitivităţii economice şi a creării premiselor de adâncire a integrării interstatale. Pentru Uniunea Europeană, raţiunea unei politici comerciale comune rezidă din faptul că libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor din cadrul Uniunii nu se poate realiza cu politici comerciale naţionale diferite.

Comerţul, cea mai extinsă arie a politicii externe a Comunităţii Europene, este în competenţa exclusivă a Comisiei Europene. Cu o piaţă internă de aproape 490 milioane de locuitori, Uniunea Europeană are o voce puternică când negociază ca o entitate singulară. În practică, statele membre cad de acord asupra mandatului de negociere cu alte state sau organizaţii internaţionale, precum Organizaţia Mondială a Comerţului. Comisarul European responsabil pentru politica comercială a Comunităţii poartă negocierile în numele Comunităţii. În cadrul negocierilor majore, precum cele cu Organizaţia Mondială a Comerţului, reprezentanţii statelor membre pot lua parte de asemenea.

În baza prevederilor tratatelor constitutive şi a celorlalte norme (legislaţie secundară, tratate multi şi bilaterale încheiate de Comunitatea Europeană) care reglementează relaţiile comerciale ale Comunităţii cu ţările terţe se poate afirma că Comunitatea Europeană are o politică comercială comună axată pe liberalizarea schimburilor în domeniul industrial şi relativ protecţionistă în sectorul agricol

Formularea şi implementarea politicii comerciale comune a Comunităţii se face în baza art.133 din Tratatul Comunităţii (fostul art.113), conform căruia orice măsură adoptată în cadrul acestei politici este propusă de Comisie şi decisă de Consiliul UE prin majoritate calificată. Comisia asigură reprezentarea uniformă a intereselor Comunităţii, precum şi exercitarea PCC, atât la nivel bilateral, cat şi multilateral. Ea este asistată de un Comitet – Comitetul Articolului 133 - compus din reprezentanţi ai statelor membre (SM).

Principalele instrumente de politică comercială pot fi:

• de natură tarifară(vamală);

• de natură netarifară;

• de natură promoţională şi de stimulare.

Protecţia tarifară se realizează prin intermediul taxelor vamale.

În cadrul barierelor netarifare utilizate în cadrul politicilor comerciale se includ reglementările cantitative, măsurile antidumping, precum şi alte măsuri netarifare.

Măsurile de politică comercială promoţională şi de stimulare au drept scop impulsionarea exporturilor globale ale ţării (sau comunităţii) respective.

La baza politicii comerciale comune se află Tratatul de la Roma, al cărui titlu I din partea a II-a se numeşte „Libera circulaţie a mărfurilor”. În cadrul acestuia se face referire la următoarele aspecte:

• eliminarea taxelor vamale între statele membre;

• instituirea tarifului vamal comun;

• eliminarea restricţiilor cantitative între statele membre;

• practicile de dumping.

Cadrul legal actual al politicii comerciale comune a Comunităţii este cel stabilit prin Tratatul de la Maastricht modificat prin Tratatul de la Amsterdam.

Un rol deosebit în cadrul politicii comerciale a Uniunii Europene este acordat relaţiei cu Statele Unite, negocierile lungi şi dezacordurile fiind deja un element obişnuit, ambele părţi adoptând sancţiuni reciproce sub forma tarifelor la importul unor bunuri specifice. În ultimii ani, ambele părţi au preferat să adreseze un număr de dispute în faţa organismelor de rezolvare a disputelor din cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului. În ceea ce priveşte runda Doha a negocierilor Organizaţiei Mondiale a Comerţului, dezacorduri majore între Uniunea Europeană şi Statele Unite au ieşit la suprafaţă în ceea ce priveşte ajutoarele financiare acordate sectorului agricol. Fiecare parte a acuzat-o pe cealaltă că a sabotat obiectivele de bază ale negocierilor: deschiderea economiilor vestice pentru produsele originare din statele în curs de dezvoltare, în special cele din zona Africii, a Caraibelor şi a Pacificului. Discuţiile au fost suspendate în anul 2006.

Dezacorduri majore au fost cauzate de asemenea de ajutoarele financiare acordate industriei aeronautice, în special companiei Airbus de către statele Uniunii Europene şi companiei Boeing de către guvernul american.