Politici europene - politică industrială

Partea 1

I. Concepte de baza privind politica industriala

1. Scurt istoric al politicii industriale

Politica industriala - pilon important al Strategiei de la Lisabona - este ancorata in eforturile UE de a asigura o piata interna care sa functioneze bine, piete deschise si competitive in lume, precum si de a raspunde provocarilor din domeniul mediului. Atat Consiliul, cat si Parlamentul European au aprobat abordarea, solicitand Comisiei sa puna in aplicare initiativele politice si sa prezinte in 2007 o evaluare a progresului inregistrat si sa propuna noi nitiative.

Scopul politicii industriale este acela de a fructifica intr-o inalta masura mecanismele pietei, inclusiv prin corectarea esecurilor acesteia. Conceptul de politica industriala acopera, de regula, politicile si instrumentele asociate care influenteaza firmele si industriile. Comisia Europeana a propus o definitie relevanta conform careia politica industriala se refera la aplicarea eficienta si coerenta a tuturor politicilor care afecteaza ajustarea structurala a industriei, cu scopul de a promova competitivitatea [Comisia Europeana (1994)].

Conceptul actual de politica industriala in UE este rezultatul unei evolutii in etape. Aparitia conceptului a fost favorizata de cresterea consensului intre statele membre

asupra necesitatii unei politici industriale la nivelul UE si a tipului de actiuni de politica

care sa fie urmate in cadrul Comunitatii. Cinci etape (1958-1975, 1975-1985, 1985-1990, 1990 si 1991-prezent) par sa fi marcat in mod decisiv evolutia politicii industriale in cadrul UE de la data semnarii Tratatului de la Roma (1958).

Prima etapa (1958-1975): dominanta politicilor industriale nationale

Primele elemente legate de o politica industriala la nivelul Comunitatii pot fi identificate in prevederile Tratatului privind Comunitatea Carbunelui si Otelului (aprilie 1951) si ale Tratatului EURATOM (martie 1957). Ambele tratate pot fi privite ca stabilind prioritati pentru fiecare industrie. Cu toate acestea, pana in anii 1970, politica industriala a Comunitatii a fost in mod fundamental limitata la prevederi referitoare la concurenta si inlaturarea barierelor comerciale intre statele membre. Desi Tratatul de la Roma a fundamentat viziunea unei piete comune, statele membre aveau libertatea sa urmeze propriile politici nationale industriale.

A doua etapa (1975-1985): dominanta abordarii interventioniste

Tenta interventionista a politicilor industriale a fost o reactie la conditiile economice nefavorabile (recesiune, inflatie si somaj). Actiunile de politica la nivelul Comunitatii au fost gandite cu scopul de a potenta eforturile nationale orientate catre realizarea cresterii economice si a competitivitatii. Interventiile au imbracat o multitudine de forme, de la acordarea de subventii industriei de otel, chimica si constructiilor de nave, pentru a sprijini restructurarea si modernizarea, pana la finantarea proiectelor de C&D derulate in cooperare in sectoarele de inalta tehnologie si la impunerea de bariere comerciale fata de restul lumii.

A treia faza (1985-1990): Piata Unica

Proiectul Pietei Unice poate fi privit si ca o actiune importanta de politica industriala. Justificarea proiectului era una directa: permitand fortelor pietei sa opereze la nivelul Comunitatii, firmele europene vor fi stimulate sa beneficieze de avantajele economiilor de scara si astfel, sa devina competitive. Din perspectiva limitata a politicii industriale, intentia era aceea de a promova asa numitii “campioni europeni” si nu “campioni nationali”.

A patra faza (1990): primul document oficial de politica industriala

Raportul Comisiei Europene “Politica industriala intr-un mediu concurential: precepte

pentru o abordare la nivelul Comunitatii” [Comisia Europeana, (1990)] a pus bazele unei

politici industriale coerente la nivelul Comunitatii. Viziunea Comisiei Europene avea la

baza trei tinte operationale:

- Crearea si consolidarea unui mediu de afaceri favorizant;

- Adoptarea unei abordari pozitive in vederea ajustarii, prin evitarea apelarii la

politicile industriale defensive sau protectioniste;

- Deschiderea pietelor in fata concurentei, atat din interiorul, cat si din exteriorul

Comunitatii.

Raportul mentionat a identificat elementele esentiale, catalizatorii si acceleratorii ajustarilor structurale. Conform acestui raport, elementele de baza care trebuie indeplinite pentru a stimula ajustarea industriala se refera la un mediu de afaceri favorizant, un mediu macroeconomic stabil si previzibil, un nivel ridicat al investitiilor in capitalul uman, promovarea convergentei economice si a coeziunii sociale, protectia mediului. Catalizatorii promovarii ajustarilor structurale sunt existenta Pietei Unice si practicarea unei politici comerciale deschise, dar precaute. Raportul considera intreprinderile mici si mijlocii, noile tehnologii si capitalul uman, pietele deschise pentru servicii de afaceri, C&D si inovarea drept catalizatori ai ajustarilor structurale.

A cincea etapa (1991-prezent): politica industriala coerenta in cadrul Pietei

Unice

Tratatul de la Maastricht ofera cadrul legal al politicii industriale in UE. Articolul 157 (130) al Tratatului ilustreaza clar orientarea catre piata. Articolul precizeaza patru arii ale politicii industriale:

- Ajustarea industriei la modificarile structurale;

- Dezvoltarea intreprinderilor mici si mijlocii;

- Cooperarea intre companii;

- Inovarea, cercetarea si dezvoltarea tehnologica.

Cat privesc instrumentele, articolul precizeaza ca tintele de politica asumate trebuie atinse utilizand instrumente de politica in conformitate cu celelalte prevederi ale Tratatului.

In 1993, Comisia a dat publicitatii Cartea Alba cu privire la “Crestere, Competitivitate si Ocupare – provocarile si mijloacele de a le depasi in secolul 21”, care subliniaza importanta C&D, inovatiei si dezvoltarii tehnologice, educatiei si retelelor trans-europene [Comisia Europeana, (1993)]. In conformitate cu viziunea Comisiei, dezvoltarea europeana trebuie sa se bazeze pe cei doi piloni gemeni ai competitivitatii si coeziunii economice si sociale.