Relația cost-profit. metode și tehnici ale analizei economice financiare

CAPITOLUL Ι

Consideraţiuni generale

privind

COSTURILE

1.1 Constituirea şi evoluţia studiului costurilor

Problematica costurilor apare o datã cu introducerea contabilitãţii în partidã dublã, concretizatã la început, prin calculul economic comercial orientat predominant spre relaţiile interprinderii cu exteriorul. Treptat a apãrut şi s-a extins şi calculul economic al exploatãrii interne (sau al gestiunii interne). În aceastã etapã care a durat câteva secole (1675-1900), problematica costurilor a îmbrãcat forma calculaţiei costurilor de producţie efective, fiind integratã organic în contabilitate, atât teoretic cât şi practic şi având ca obiect numai înregistrarea curentã a cheltuielilor de producţie efective şi calcularea costurilor efective de producţie. În acelaşi timp analiza indicatorilor „cheltuieli de producţie” şi „costurile de producţie” aveau doar un caracter postoperativ şi istoric limitându-se doar la simpla constatare a mãrimii şi dinamicii acestor indicatori faţã de perioadele precedente.

În deceniile unu şi doi ale secolului XX apare tendinţa de fundamentare teoreticã a calculaţiei costurilor de producţie ca domeniu de studiu distinct, iar ca urmare a trecerii la programarea şi planificarea producţiei, s-a constituit şi calculaţia previzionalã (calculaţia standard, calculaţia normativã, calculaţia de plan) sau antecalculaţia costurilor de producţie care lãrgeşte sfera obiectivului de studiu al costurilor, marcând depãşirea graniţelor contabilitãţii, deci a indicatorilor efectivi.

Ulterior, strâns legat de antecalculaţia costurilor de producţie, se afirmã necesitatea şi posibilitatea de control şi analizã a acestor costuri, datoritã faptului cã, de acum, existã un etalon de comparaţie – „costul antecalculat ” – la care se raporta costul efectiv, pentru a se vedea comportamentul organismului economic (interprinderii) într-o perioadã de gestiune trecutã. În consecinţã, problematica sau obiectul de studiu al costurilor se îmbogãţeşte, respectiv se lãrgeşte, cuprinzând şi controlul şi analiza costurilor, dar numai cu caracter periodic.

Pe parcursul urmãtoarelor şapte decenii ale secolului XX, se nasc şi se dezvoltã cerinţe noi, cum ar fi cele care privesc trecerea la operativitatea controlului şi analizei costurilor de producţie, pãtrunzând în structurile lor interne. Astfel ia naştere ideea controlului şi analizei operative a cheltuielilor de producţie ca pãrţi componente ale costurilor de producţie, ceea ce contribuie la descoperirea şi mobilizarea unor rezerve importante de economisire a muncii vii şi materializate.

Aceasta se explicã prin faptul cã esenţa operativitãţii constã în aceea cã orice fenomen apãrut in cadrul interprinderii trebuie sã fie cunoscut imediat sau cât mai curând posibil, nu numai la sfârşitul perioadelor de gestiune, pentru a se putea interveni promt cu mãsuri de reglare a activitãţii. Prin aceastã componentã, studiul costurilor se îmbogãţeşte, cãpãtând finalitate în toatã complexitatea sa.

1.2. Definirea şi tipologia costului

Reproducerea şi desfacerea mãrfurilor pe piaţã, precum şi prestarea de servicii necesitã, întotdeauna, un anumit consum de muncã şi mijloace de producţie. Existenţa producţiei de mãrfuri şi acţiunea, pe aceastã bazã, a legilor obiective proprii economiei de piaţã, presupune examinarea acestor cheltuieli în forma bãneascã. Orice interprinzãtor, înainte de a demara o anumitã activitate productivã, recurge la un calcul, relativ simplu, strâns legat de cât va costa produsul sau serviciul pe care intenţioneazã sã-l ofere cumpãrãtorilor. Rezultatul acestui calcul îl reprezintã costul de producţie.

Datoritã complexelor şi variatelor aspecte pe care le reflectã, costul de producţie ocupã un rol deosebit de important în sistemul categorial al economiei politice, putând fi privit, în acelaşi timp, ca unul dintre cei mai sintetici indicatori ai activitãţii economice. Fiind expresia bãneascã a factorilor de producţie consumaţi cu prilejul producerii şi desfacerii unor bunuri materiale şi servicii, acest indicator reflectã, prin structura, mãrimea şi evoluţia sa, gradul de eficienţã a activitãţii unei firme. Din acest punct de vedere, costul de producţie reprezintã una din formele de manifestare a eficienţei economice, care este indiscutabil legatã de mişcarea valorii şi preţurilor.

Mijloacele de muncã, obiectele muncii şi munca omului, într-un cuvânt principalii factori de producţie, participã în mod diferit la formarea valorii noului produs. Astfel, valoarea obiectelor muncii, sub acţiunea mijloacelor de muncã mânuite de forţa de muncã, este în întregime transferatã, intr-un singur ciclu de producţie, în valoarea noului produs. Mijloacelor de muncã in schimb, li se transferã valoarea treptat în decursul mai multor cicluri de producţie, pe mãsurã ce se uzeazã fizic şi moral. Totodatã, în procesul creãrii bunurilor materiale, apar o serie de cheltuieli legate de utilizarea productivã a forţei de muncã, reprezentate în principal prin salarii.