Riscul Bancar între Control și Oportunitate

Introducere

Mediul bancar a devenit foarte instabil şi vulnerabil în faţa diferitelor fluctuaţii din sfera monetara şi faţă de diferitele perturbaţii iar băncile sunt din ce în ce mai ameninţate de o diversitate de riscuri influenţând negativ activitatea lor şi poziţia lor pe piaţa financiară.

Definiţie

Riscul defineşte un pericol bine identificat asociat cu survenirea unui eveniment sau unei serii de evenimente, perfect descriptibile, despre care nu se ştie dacă se vor produce dar se ştie că sunt susceptibile de a se produce într-o situaţie de expunere.

Este uşor de înţeles de ce noţiunea de risc definită în acest fel nu permite descrierea situaţiilor de incertitudine şi cunoaşterea modalităţilor de luare a deciziilor în aceste contexte.

Se ştie ce anume nu se cunoaşte dar numai atât: nu putem da o mai buna definiţie a incertitudinii.

A şti anticipa, a urmări efectele potenţiale, a pune în practică un sistem de supraveghere şi de colectare sistematica a datelor pentru a declanşa alerte imediat ce evenimentele neobişnuite se întâmpla: lista măsurilor de luat este lungă, ceea ce sugerează ca ignoranţa nu e o fatalitate şi ca a gândi în termeni de incertitudine înseamnă deja a găsi metode de a o gestiona.

Fundament teoretic

Fie el de credit, de schimb sau de dobânda, problematica riscului bancar face parte din temele recurente ale actualităţii. Riscul bancar este greşit considerat ca bine identificat. În realitate riscul bancar cunoaşte o explozie “demografică”.

Una din clasificările riscului poate fi compusa din 8 componente: riscul comercial, riscul informatic, riscul de operaţii, riscul juridic şi fiscal, riscul politic, riscul de concurenţă, riscul de mediu şi riscul de resurse.

În faţa aceste nomenclaturi explozive cultura bancara tradiţională e gâtuita. Pentru a-i face faţă instituţiile bancare ierarhizează riscurile, pun în practică o metoda de control al fiecărui risc şi clarifică responsabilităţile. Esenţialul este evoluţia necesară şi delicată a unei culturi a riscului.

Riscul de credit

Definiţie

Riscul de credit este definit ca fiind riscul de pierdere la care banca este expusă în cazul deteriorării sau default-ului contrapartidei. El rezultă din combinaţia a trei factori: riscul de contrapartidă, riscul de expunere şi riscul de recuperare.

Riscul de contrapartidă

Acest risc este caracterizat de probabilitatea ca clientul să nu poată să plătească creditul. Este compus din doi factori: calitatea debitorului (clasa de risc sau notaţia) şi maturitatea creditului.

Riscul de expunere

Riscul de expunere este reprezentat de suma angajată la momentul imposibilităţii plătirii creditului. Aceasta suma depinde de tipul de facilitate acordată (facilitate de casă, împrumut pe termen mediu sau lung, cauţiune, operaţii pe piaţă), de nivelul confirmat sau nu, de durata facilităţii/serviciului şi de metoda de amortizare (lineară, degresivă, etc.)

Riscul de recuperare

Acesta este reprezentat, după costul de recuperare şi de partaj, de valoarea estimată a realizării garanţiilor (reale şi personale) şi de lichidarea activelor ne-girate ale contrapartidei.

Recuperarea/ valoarea garanţiilor deţinute se deduce din expunere. Ea este funcţie de valoarea iniţială a bunului, de caracterul necesar sau nu al continuării activităţii, de durata ei de viata, de piaţă şi de valoarea recuperată în cazul vânzării forţate.

Metode de măsurare

În noul acord Basel II, fiecare instituţie are alegerea între trei metode:

• Metoda standard (notaţie externă)

• Metoda IRB Foundation (notaţie internă simplă)

• Metoda IRB avansata (notaţie internă complexă)

Ideea de la baza existenţei mai multor metode de evaluare a riscului de credit este stimularea practicilor mai bune în materie de măsurare şi control al riscului de credit pentru calcularea optimă a cheltuielilor din fondurile proprii.

Metodele de măsură a riscului de credit trebuie luate în considerare ţinând cont de o dimensiune evolutivă; de fapt acordul Basel a apărut pentru ca numeroase bănci să treacă de la metoda standard la metoda IRB simplă şi apoi avansată.

De fapt, instituţiile de credit vor avea în mod general două mari opţiuni: fie să lase responsabilitatea notării portofoliului lor organismelor de notare externe, fie să caute să elaboreze în intern sisteme de gestiune a riscului de contrapartidă total adaptate la natura activităţii lor.

Metoda standard

Aceasta metodă, intrând în vigoare la 1 ianuarie 2007 este fondată pe o clasificare a riscurilor obţinută plecând de la notaţii externe (agenţii de notare, companii de asigurare de credit)

7 categorii de debitori sunt definite pentru grilele de ponderare: suverani, entităţi ale sectorului public non guvernamental, bănci, întreprinderi, retail, credite ipotecare garantate prin bunuri imobile, credite garantate printr-o ipoteca comerciala.