Salariul în Teoria și Practica Economică

1. C A P I T O L U L

CONCEPTUL DE VENIT

1.1. Venitul element central al economiei de piaţă

Producerea unui bun economic, presupune participarea factorilor de producţie – munca, pământul, capitalul, abilitatea întreprinzătorului etc. În urma combinării şi utilizării acestor factori rezultă bunurile materiale sau serviciile care sunt destinate vânzării-cumpărării de piaţă.

Pentru obţinerea bunurilor economice se efectuează o serie de cheltuieli, care îmbracă forma de costuri*. Aceste cheltuieli se grupează în două categorii : a) costuri factoriale, care exprimă cheltuielile efectuate de către întreprinzător pentru utilizarea factorilor de producţie, pentru serviciile aduse de aceştia în producţia curentă ; b) costuri de întrebuinţare, care exprimă plăţile efectuate către alţi factori întreprinzători pentru cumpărăturile de diferite bunuri necesare desfăşurării producţiei. Costurile factorilor împreună cu costurile de întrebuinţare alcătuiesc costurile primare ale producţiei.

Surplusul valorii producţiei vândute, într-o anumită perioadă de timp, peste costurile primare din perioada respectivă, constituie venitul (profitul) global al întreprinzătorului.

Notând volumul vânzărilor unui întreprinzător către alţi întreprinzători cu A, costurile factoriale cu F, costurile de întrebuinţare cu U, venitul global al întreprinză-torului, pe care îl notăm cuYi va fi dat de relaţia :

Yi = A – (F + U)

Alături de venitul global al întreprinzătorului se distinge şi venitul net al întreprinzătorului. Acesta este dat de diferenţa dintre venitul global al întreprinzătorului şi costurile suplimentare.

Costurile suplimentare reprezintă cheltuielile concretizate în pierderi involuntare (cum ar fi cele datorate uzurii prin învechire sau a distrugerilor în urma unor catastrofe), care scapă e sub controlul agenţilor economici. Notând cu V, costul suplimentar, venitul net (Yn), va fi dat de diferenţa dintre venitul global (Yi) şi costul suplimentar (V), adică :

Yn = Yi – V

Întrucât costurile factoriale ale întreprinzătorului constituie veniturile celorlalţi membrii ai colectivităţii, venitul global al colectivităţii notat cu Y1 rezultă din scăderea numai a costului de întrebuinţare (U), din valoarea producţiei vândute (A), adică :

Yi = A – U

Prin urmare venitul se obţine atât la nivelul unui agent economic întreprinzător, cât şi la nivelul colectivităţilor mai mari.

Aceste venituri obţinute de agenţii economici, individual şi agregat, constituie sursa reluării activităţii economice, a satisfacerii nevoilor personale şi colective. Aceste venituri, la nivelul economiei naţionale, îmbracă următoarele forme : venit personal, venit disponibil şi venit naţional**.

Venitul personal exprimă veniturile curente ale persoanelor provenite dintr-o activitate, la care se adaugă transferurile de la guvern şi întreprinderi.

Venitul personal constituie sursa procurării de bunuri de consum şi servicii, precum şi a economisirilor făcute de gospodării. De aceea, mărimea venitului personal are implicaţii deosebite asupra cererii finale de bunuri de satisfacţie şi bunuri investiţionale.

Venitul disponibil reprezintă parte a venitului personal din care s-au redus impozitele pe veniturile personale plătite administraţiei centrale, federale şi locale.

Venitul disponibil evidenţiază veniturile menajelor ce pot fi folosite pentru :

a) satisfacerea nevoilor personale – cumpărarea de bunuri materiale şi servicii, plata dobânzilor, transferuri de venituri în străinătate etc., precum şi b) pentru economisire.

Venitul naţional reprezintă suma veniturilor personale la care se adaugă sau se scad următoarele elemente : a) se adaugă profiturile obţinute de societăţile anonime, cotizaţiile pentru asigurările sociale şi excedentele de salarii* ; b) din rezultatul obţinut se scad transferurile efectuate de întreprinderi de stat, dobânzile la împrumuturile de consum şi dividendele.

Mărimea rezultată se corectează cu modificarea evoluţiei stocurilor (plus sau minus). Venitul naţional este supus procesului de repartiţie, care cuprinde două etape : distribuirea şi redistribuirea. Mecanismele şi modalităţile de înfăptuire a repartiţiei venitului naţional prezintă anumite particularităţi de la o ţară la alta, mai ales în ceea ce priveşte destinaţiile şi ponderile diferitelor categorii de venituri.

În ţările cu economie de piaţă, venitul naţional se repartizează, în proporţii diferite, între proprietarii factorilor de producţie sub formă de salarii, profit, dobândă şi rentă. În realitate, aceste forme distincte de venit nu sunt întotdeauna separate între ele. Astfel, venitul meseriaşilor cuprinde atât salariul cât şi profitul şi/sau dobânda ; venitul ţăranului ce îşi desfăşoară activitatea împreună cu familia sa include toate formele de venit menţionate ; în situaţia din urmă se află şi întreprinzătorii, managerii etc.

Prin mecanisme specifice, îndeosebi prin sistemul de impozitare a veniturilor, o parte din acestea intră în procesul redistribuirii venitului naţional. Această parte este preluată de puterea publică şi constituie sursă a veniturilor bugetare destinate acoperirii cheltuielilor legate de învăţământ, cultură, sănătate, administraţie, apărare etc.

În procesul repartiţiei venitului naţional se manifestă unele disfuncţii sub formă de inegalităţi economice şi sociale, ce sunt confirmate de existenţa sărăciei, unele categorii ale populaţiei nedispunând de un minim de trai considerat oficial rezonabil. Astfel, în SUA, în anul 1990, 60% din totalul populaţiei deţinea 31,7% din totalul veniturilor, în timp ce numai 20% din populaţia civilă situată în partea superioară a piramidei îşi însuşea 44,6%, din care numai 5% deţinea 17,9%. În acelaşi an, numărul săracilor se cifra la 31 milioane de persoane, ponderea lor în totalul populaţiei ridicându-se la 12,8% faşă de 12,3% în 1975**.

Multiplele forme de venituri ce se formează în procesul repartiţiei veniturilor sunt destinate consumului şi investiţiilor.