Școala clasică - reprezentare și filosofia sa economică

1. Apariţia liberalismului clasic

Perioada cuprinsă între secolele XVII-XVIII a fost marcată de importante schimbari în planul gândirii economice. Astfel, la mijlocul secolului al XVIII- lea, fiziocraţii iniţiază teoria unui “capitalism agrar”, inspirat din experienţa engleză şi care nu exista la acea dată în Franţa decât în mod excepţional.

Revoluţia industrială din Anglia secolului al VIII-lea va reprezenta însă ocazia şi suportul unor reflexii fundamentale pentru constituirea ştiinţei economice ca disciplină autonomă. Încă dinaintea acestei perioade se înfiinţaseră o serie de manufacturi care acum prosperă, dezvoltând, la rândul lor, economia de piaţă. Maşinismul ia amploare şi se substituie muncii manuale. Descoperirile de ordin tehnic – suveica zburătoare, maşina cu aburi etc. – vor dota industria engleză cu un potenţial uriaş de producţie faţă de cel existent până atunci. Ştiinţele exacte, ştiinţele naturii cunosc o mare dezvoltare: mecanica, fizica, matematica şi filozofia progresează.

Liberalismul este un curent filosofic născut în Europa secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, care pleacă de la ideea că fiecare fiinţă umană are, prin naştere, drepturi naturale pe care nici o putere nu le poate impiedica şi anume: dreptul la viaţă, la libertate şi la proprietate.

Liberalismul este o doctrină politică şi economică care proclamă principiul libertăţii politice şi economice a indivizilor şi se opune colectivismului, socialismului, etatismului şi, în general, tuturor ideilor politice care pun interesele societăţii, statului sau naţiunii inaintea individului. Individul şi libertăţile sale constituie elementul central al întregii doctrine liberale.

Idei precum cele despre ascendenţa interesului individual în faţa celui social, despre proprietatea privată ca suport de bază pentru afirmarea personalităţii umane, despre rolul, uneori pozitiv, al imoralismului în economie şi, în sfârşit, despre raţionalitatea comportamentului individului erau cunoscute graţie filosofilor Spinoza, Locke, Mandeville, Montesquieu, Kant, Hume ş.a. Ordinea naturală fiziocrată, cu lasissez-faire-ul ca lozincă, intrase de asemenea în spiritul epocii.

Expresia de „şcoală clasică” a fost utilizată pentru prima dată de către Karl Marx pentru a-i desemna pe fondatorii ştiinţei economice moderne, grupaţi în două curente de gândire:cel englez, reprezentat de Adam Smith (considerat părintele spiritual al clasicismului), David Ricardo, şi John Stuart Mill; şi cel francez, reflectat mai ales în operele lui J. B. Say şi Fr. Bastiat. Ulterior, expresia a fost preluată şi a căpătat deplină consacrare prin J. M. Keynes.

Cele trei lucrări majore ale perioadei clasice sunt: „Avuţia naţiunilor, o cerecetare asupra naturii şi cauzelor ei” (1776, Adam Smith); „Despre principiile economiei politice” (1817, David Ricardo); „Principii de economie politică” (1848, John Stuart Mill). Smith, Ricardo şi J. S. Mill şi-au adus contribuţia la gândirea economică începând din 1776 şi până la sfârşitul secolului al XIX-lea: Smith din 1776 şi până la începutul anilor 1820, Ricardo din 1820 până în 1850 şi J. S. Mill din 1850 până în anii 1890

Este vorba, asadar de aproape un secol de cugetare economică, originală şi înnoitoare. Este perioada avântului capilatist deschis spre toate orizonturile, al primei revoluţii industriale însoţite de o puternică explozie demografică, epoca urbanizării şi organizării economico-sociale pe noi principii şi pe noi temeiuri, a apariţiei unor noi trebuinţe şi a concurenţei acerbe, a descătuşării de vechile inerţii şi mentalităţi şi a căutarii de noi răspunsuri la tot mai numeroasele şi dificilele întrebări pe care le ridică viaţa.

Fondul comun de idei al clasicismului economic reprezintă un tezaur nealterat peste veacuri. Ca principale trăsături ale paradigmei liberalismului clasic pot fi enumerate următoarele:

• Liberatea economică şi libera iniţiativă, ca motor al dezvoltării economice;

• Statul minimal şi prorietatea privată, ca garanţii a ordinii sociale;

• Legile, ordinea naturală şi virtuţile autoreglatoare ale pieţei;

• Slujirea interesului individual, ca bază a armoniei sociale;

• Concurenţa îngrădită, ca sursă a progresului;

Universul preferat al clasicilor îl reprezintă microanaliza: întreprinzătorul particular egoist în urmărirea interesului propriu, rece, calculat şi rapace în lupta cu concurenţa, aşa numitul „ homo oeconomicus”. Imoralismul economic este ridicat la rangul de virtute socială prin efectele pe care le propagă, în cea mai pură logică hedonistă („virtutea succede viciului”, spunea Mandeville).