Secretul bancar în România și în țările Uniunii Europene - limite și implicații

Capitolul 1. Originile secretului bancar.

1.1. Noţiuni generale privind sistemul bancar.

Banca este o instituţie financiară şi de credit, de stat sau particulară, ale cărei funcţii principale sunt: atragerea mijloacelor băneşti temporar disponibile ale clienţilor în conturile deschise acestora, acordarea de credite pe diferite termene, efectuarea de viramente între conturile clienţilor şi de transferuri în conturi deschise la alte bănci, emiterea de instrumente de credit şi efectuarea de tranzacţii cu asemenea instrumente, vânzarea şi cumpărarea de valută şi alte operaţiuni similare. Băncile reprezintă o categorie aparte de instituţii financiare care asigură lichiditate şi servicii de plăţi, formează o modalitate de transmisie a politicii monetare şi exercită disciplină financiară asupra debitorilor. Procesul de intermediere bancară influenţează în mod decisiv dezvoltarea economică a unei ţări prin faptul că băncile mobilizează o resursă deficitară, capitalul, şi o alocă pe baza unei analize riguroase de credit către cele mai sigure şi eficiente investiţii. Din aceea, băncile sunt supuse unui grad mai înalt de reglementare decât în cazul celorlalte instituţii din cadrul economiei.

Momentul apariţiei băncilor nu poate fi precizat cu exactitate, acestea având un trecut foarte îndepărtat. Unele teorii leagă momentul apariţiei băncilor de cel al apariţiei monedei, altele, de momentul concentrării disponibilităţilor băneşti urmată de împrumutarea acestora diferitor persoane sau de perioada în care titularul de cont avut posibilitatea să efectueze plăţi printr-un ordin dat băncii sale de a transfera suma din contul său în cel al beneficiarului. Cert este că, în momentul apariţiei scrisului, unele operaţiuni cu caracter bancar erau deja generalizate şi făceau parte din viaţa economică a oraşelor-state situate de-a lungul fluviilor Tigru şi Eufrat. De asemenea, Codul lui Hammurabi conţine o serie de prevederi ce reglementau depozitul şi împrumutul. Mai târziu, egiptenii, asirienii, fenicienii, evreii, grecii şi romanii, se ocupau, pe lângă comerţ, şi cu schimbul de monede şi metale preţioase. Astfel, apăreau primii bancheri din antichitate. Începând cu secolul al IV-lea înainte de Cristos, pe lângă bancherii privaţi îşi fac apariţia şi băncile publice.

Apariţia băncilor, în accepţiunea modernă a termenului, a avut loc după anul 1100, atunci când comerţul, schimbul, plăţile şi creditul au cunoscut o dezvoltare deosebită. Prima bancă, în adevăratul sens al cuvântului a fost înfiinţată la Veneţia în 1171, de Dogele Michele XI, cu scopul principal de a face operaţiuni de administrare a banului public. Primele bănci care deţineau privilegiul de a emite bilete de bancă au apărut în secolul al XVII-lea.

În epoca de formare a capitalismului, băncile au jucat un rol deosebit de important, colectând şi fructificând capitalul. Începând cu secolul al XVIII-lea, băncile au început să se implice din ce în ce mai mult în operaţiunile de bursă şi în circulaţia capitalului internaţional.

În secolul XX, băncile sau dezvoltat continuu, devenind astfel uriaşe forţe financiare cu puternice influenţe în viaţa economică şi socială.

Sistemul bancar a cunoscut şi perioade de recesiune, cea mai gravă fiind cea din timpul crizei economice din anii 1929-1933.

În România începutul evoluţiei sistemului bancar este marcat de apariţia zarafilor care se ocupau, într-o primă perioadă, cu vânzarea-cumpărarea de monede, în scopul obţinerii de profit. Cu timpul, zarafii au devenit cămătari. După unele păreri, prima bancă modernă din România a fost înfiinţată prin anii 1920. La 27 februarie 1880, Guvernul Brătianu a depus la Cameră proiectul de lege privind crearea Băncii Naţionale. La 17 aprilie, proiectul a devenit legea prin care se statorniceau regulile de funcţionare a Băncii Naţionale a României, care urma să-şi înceapă activitatea la 1 iulie 1880.

Între 1880 şi 1914, sectorul bancar a cunoscut o dezvoltare explozivă. După primul Război Mondial, sistemul bancar românesc, s-a întărit prin amplificarea activităţii băncilor vechi şi prin crearea unor noi organizaţii bancare. După criza marea criză economică, sistemul bancar românesc a cunoscut o întărire continuă prin înfiinţarea Consiliului Superior Bancar.

În perioada celui de al II-lea Război Mondial, sistemul bancar a contribuit în mod direct la efortul economic de război şi la finanţarea cheltuielilor de apărare. În 1974, băncile şi instituţiile de credit particulare au fost desfiinţate, creându-se sistemul bancar centralizat.

După 1990, sistemul monobancar specific economiei cu planificare centralizată a fost înlocuit, revenindu-se la sistemul organizat pe două nivele: Banca Naţională a României, care şi-a asumat responsabilitatea de a conduce politica monetară şi de a exercita alte funcţii tipice unei bănci centrale, şi băncile comerciale şi alte instituţii de depozit având ca principale funcţii atragerea disponibilităţilor băneşti şi acordarea de credite.