Serviciu de sănătate publică în România, China și Republica Moldova

SANATATE PUBLICA IN ROMANIA

România avea în anul 1990 un sistem medical exclusiv public, puternic

centralizat, sustinut financiar de catre bugetul de stat si coordonat de catre

Ministerul Sanatatii si inspectoratele sale sanitare judetene. Serviciile erau oferite

populatiei, oficial în mod gratuit, însa subfinantarea grava a sistemului o lunga

perioada de timp a dus la scaderea calitatii serviciilor oferite si transferul unei parti

a costului acestora catre populatie. Multe dintre policlinici si spitale functionau în

cladiri deteriorate, fara dotare tehnica corespunzatoare, medicamentele românesti si

materialele sanitare nu acopereau cererea din unitatile sanitare, iar medicamentele

din import, noi si eficiente, erau inaccesibile pentru majoritatea populatiei. Astfel,

o parte din costurile tratamentelor erau transferate, direct sau indirect, catre

beneficiar, inclusiv prin platile informale catre personalul medical, limitând astfel

accesul unor segmente din populatie la serviciile medicale.

Calitatea redusa a serviciilor si lipsurile din sistem, datorate bugetului redus,

impuneau luarea unor decizii, în sensul îmbunatatirii asistentei medicale publice în

România. Trecerea la un model bazat pe asigurari de sanatate a fost evaluata de

catre decidenti, la momentul respectiv, drept solutia optima pentru multe dintre

problemele sistemului. Drept urmare, principiile de organizare, finantare si oferire

catre populatie a serviciilor sistemului sanitar public au fost modificate, începând

cu anul 1996, din punct de vedere legislativ, iar din punctul de vedere al

transformarilor efective, începând cu anul 1999.

Serviciile medicale sunt, astfel, în prezent, acordate în baza contributiei la

fondul de asigurari de sanatate (6,5 % din salariul brut al angajatului si 7% din

partea angajatorului). Asiguratul beneficiaza, pe baza acestei contributii, în mod

gratuit de un pachet de servicii definite drept vitale si reglementate legislativ.

Asistenta medicala primara este, în prezent, oferita de catre medicul de familie,

dorindu-se o accentuare a rolului serviciilor primare, ca prim filtru de rezolvare a

problemelor. Accesul la asistenta ambulatorie si cea spitaliceasca (în afara

urgentelor) si accesul la medicamentele compensate si gratuite se face prin medicul

de familie. Medicii nu mai au statutul de salariati ai statului, ci devin furnizorii de

servicii medicale care încheie un contract cu Casa de asigurari de sanatate, noua

coordonatoare a sistemului. Personalul medical mediu este angajat de catre acesti

furnizori de servicii (medici si spitale). Ministerul sanatatii îsi mentine doar rolul

de finantare si coordonare a programelor nationale de sanatate publica.

De asemenea, noul model a dus la o reducere a accesului populatiei la

serviciile medicale, prin aparitia unor persoane care nu pot beneficia de asistenta

medicala (în afara celei de urgenta, minimale) neavând asigurare de sanatate.

Dupa 1990, au fost realizate si modificari în sens pozitiv, în oferirea

asistentei medicale. Unele dintre policlinicile si spitalele din sectorul public ofera

astazi servicii îmbunatatite si diversificate fata de acum 13 ani, iar pe piata exista

medicamente noi si eficiente, inclusiv din import. Exista, de asemenea, un sistem

privat de acordare a serviciilor medicale, adiacent celui public si o retea extinsa de

farmacii private. În acelasi timp, în contextul saracirii populatiei, un segment larg

al acesteia, desi asigurat, nu îsi permite costul tratamentelor, accesarea serviciilor

spitalicesti performante aflate în afara localitatii de resedinta sau apelarea la

serviciile sistemului privat, ca alternativa la sistemul public.

O mare parte a populatiei din România are, în prezent, un deficit de educatie

sanitara si planning familial, incluzând lipsa constientizarii rolului preventiei si al

obisnuintei de consult medical, în cazul aparitiei unei probleme, elemente care

demonstreaza rolul redus pe care sistemul de sanatate l-a acordat programelor de

educatie sanitara si preventie în rândul populatiei.

Ca urmare, în România se întâlnesc cele mai înalte valori (în context

european) ale incidentei bolilor aparatului circulator, TBC-ului si ale altor boli

infectioase sau parazitare.

Mortalitatea infantila si materna sunt indicatori relevanti ai problemelor de

acces ale unor mame si copii nou-nascuti la asistenta medicala, ai calitatii reduse a

serviciilor oferite acestora, cât si ai gradului de informare insuficient în privinta

metodelor de prevenire a bolilor si de mentinere a igienei sanitare. În ciuda

tendintei descrescatoare de dupa 1990, rata mortalitatii infantile în România este de

trei ori mai mare decât media tarilor Uniunii Europene si de doua ori mai mare

decât în tarile est-europene. Rata mortalitatii materne, desi de aproximativ cinci ori

mai mica în anul 2001 fata de 1989, ramâne totusi ridicata, în comparatie cu

celelalte tari europene.

Înscrierea la medicul de familie, ca prima forma de acces la

serviciile medicale

În prezent, în România accesul la serviciile publice de sanatate se realizeaza

pe principii contributive, prin plata cotizatiei lunare. Copiii, persoanele cu handicap

si veteranii de razboi cu venituri scazute, persoanele dependente de o alta persoana

asigurata si fara venit propriu au acces gratuit la serviciile de sanatate.

Acoperirea prin asigurari de sanatate ridica probleme într-o economie în

tranzitie, în care structurile salariale si-au restrâns dimensiunile. Conditionarea

accesului la servicii, prin introducerea asigurarii de sanatate, a dus la aparitia de

segmente ale populatiei care, prin neasigurare, nu mai pot beneficia decât de

serviciul de urgenta.