Șomajul

CAPITOLUL I

ŞOMAJUL

Fii amabil cu oamenii pa care-i întâlneşti când urci

Pentru că-i vei reîntâlni când vei coborî.

Wilson Mizer

1.2. Ocupare, neocupare, şomaj: elemente introductive

Deşi crizele profunde nu mai par a fi o ameninţare majoră la adresa economiilor de piaţă dezvoltate, şomajul masiv rămâne o plagă a economiilor mixte moderne. Într-adevăr în ţările industrializate, numărul şomerilor a atins în 1993 nivelul record de 34 milioane de persoane. Cum pot exista milioane de oameni fără loc de muncă, în condiţiile în care sunt atâtea lucruri de făcut? Ce neajuns al economiei mixte moderne îi determină să nu lucreze pe atâţia oameni dornici să muncească? Ar trebui ca naţiunile să ia măsuri de atenuare a greutăţilor cu care se confruntă cei fără loc de muncă? Ori, aşa cum susţin unii, valoarea însemnată a ajutorului de şomaj reduce motivaţia de a munci, având ca efect creşterea ratei şomajului? Aceste întrebări se pun de fiecare dată când rata şomajului creşte.

1.1.1. Consideraţii generale

În ansamblul factorilor de producţie, unul dintre cele mai importante elemente îl reprezintă omul, baza desfăşurării multor procese – economice sau nu. De aceea, modul de concepere a organizării diverselor activităţi trebuie să aibă în vedere – alături de alte considerente – problema ocupării, a folosirii mâinii de lucru, ea constituind o dimensiune specifică a dezvoltării. Importanţa respectivei noţiuni poate fi motivată tocmai prin raportarea la termenul contrar (acela de neocupare), dat fiind că neutilizarea forţei de muncă înseamnă, nu atât un element în plus pentru raportări statistice, cât mai ales costuri sociale suplimentare.

În opinia internaţională, subocuparea este un fenomen care apare atunci când ocuparea unei persoane devine insuficientă în raport cu normele determinate sau cu alt reper posibil, ţinând seama de calificarea profesională (formare sau experienţă). Conform acestui punct de vedere, se disting două forme ale subocupării:

- una vizibilă, cuprinzând indivizii care muncesc – involuntar – mai puţin decât durata normată a lucrului în activitatea corespunzătoare şi care sunt în căutarea unei slujbe suplimentare;

- alta invizibilă – care sugerează, din start, un concept mult mai vag şi care desemnează situaţia persoanelor exercitând o activitate profesională în care calificarea lor nu e pe deplin utilizată (fapt dificil, însă, de comensurat).

Pentru a caracteriza volumul ocupării, Maurice Allais se foloseşte de numărul total de ore de muncă, susceptibil a fi prestate în absenţa şomajului – în ideea complementarităţii termenilor şomaj şi ocupare.

Se vorbeşte – mai mult – despre necesitatea utilizării depline a forţei de muncă, ceea ce s-ar traduce prin posibilitatea ca, în orice moment, individul dornic să lucreze să-şi poată găsi o ocupaţie şi un post corespunzător pregătirii lui, convenabil, bine plătit ş.a., în ciuda oscilaţiilor şi dereglementărilor economico-sociale. Niciodată, însă, nu se va putea îndeplini acest deziderat: practica a dovedit, prin ceea ce reprezentăm fiecare – ca pioni distincţi într-o anumită ordine economică – faptul că le plein-emploi, este şi va rămâne o chestiune teoretică, utilă mai mult comparaţiilor. Definim, aşadar, doar folosirea în condiţii normale a forţei de muncă, printr-o populaţie ocupată în proporţie de 95-98%; diferenţa de neocupare (2-5%) este cu neputinţă de anulat (căci între numărul persoanelor apte de a desfăşura o activitate – în mod potenţial – şi numărul efectiv al locurilor de muncă nu există, practic, egalitate).

Gradul de ocupare într-o economie – şi, pornind de la el, nivelul subocupării şi cel al şomajului – toate ţin seama de multiple împrejurări dintre care menţionăm, în prezentul contex, doar câteva, mai importante:

- economia este determinată de un sistem propriu de organizare (pe care şi ea îl influenţează la rândul său), dispunând – la un moment dat – de un număr limitat de locuri de muncă (este vorba de conceptul de cerere de muncă). Supradimensionarea “pragului” respectiv nu e imposibilă, dar se va realiza cu un cost din ce în ce mai mare, având nevoie de justificări fundamentale.

- societatea a fost şi va rămâne, probabil, stratificată, de aici decurgând o chestiune controversată: eterogenitatea veniturilor, care influenţează negativ şi definitoriu gradul de ocupare.

- piaţa muncii presupune anumite premise, care dacă nu sunt respectate, provoacă multiple disfuncţionalităţi: transparenţa în privinţa informaţiei (acces la lucru, diverse condiţii de angajare, oportunităţi ş.a.), raţionalitatea economică (în vederea maximizării utilităţii muncii), mobilitatea forţei de muncă.

- există – desigur – şi factori care determină în mod direct (deşi nu totdeauna proporţional) mărimea şomajului: creşterea populaţiei, progresul tehnic, sistemul de învăţământ ş.a.

Din toate aceste considerente, datorită neputinţei de a folosi întregul fond disponibil de mână de lucru, operăm cu noţiunea de inutilizare sau cea de neutilizare a forţei de muncă. De aceea, îşi face simţită prezenţa fenomenul ocupării incomplete (subocupare), caracteristic situaţiilor în care oferta declarată depăşeşte cererea pe piaţa corespunzătoare. Avem de-a face, în asemenea cazuri, cu termenul şomaj.