Strategii bancare în domeniul lichidității

Lichiditatea este posibilitatea de a asigura în orice moment efectuarea platilor cerute de creditorii sai. Aceasta înseamna pentru banci, plati directe catre clienti, în numerar, sau plati dispuse de clienti în favoarea altor banci catre alte firme care au conturi deschise la alte banci.

In mod obisnuit, prin operatiile curente, banca primeste fluxuri de moneda centrala în mod automat, efect al serviciilor bancare desfasurate de clienti :

a)prin operatiunile de depuneri de numerar facute de clienti pentru conturile lor, când acestea sunt preponderente fata de solicitarile clientilor de numerar din conturi. In acest caz, are loc pentru clienti o conversiune a monedei fiduciare în moneda scripturala bancara. Pentru banca efectul este de crestere a detinerilor de moneda efectiva.

b)prin cedarea catre alte banci sau catre organele de reglementare valutara a detinerilor în valuta aflate în conturile sale (sau ale clientilor, când operatiunea se efectueaza de regula la solicitarea acestora). In acest caz are loc o alimentare a contului clientului, în timp ce banca înregistreaza o crestere a depozitelor în moneda centrala.

c)prin soldul favorabil la compensarea platilor interbancare (sold care este determinat de volumul mai mare al încasarilor de la alte banci pentru conturile clientilor, fata de platile ordonate de clientii bancii catre alte banci). In toate aceste cazuri banca are asigurate premize favorabile pentru lichiditate.

In situatiile în care aceste conditii nu sunt îndeplinite, banca trebuie sa apeleze la recreditare, respectiv sa recurga la formele obisnuite de recreditare în relatiile cu banca de emisiune sau sa se angreneze ca solicitanta pe piata interbancara.

Aceste credite conjuncturale vor însemna pentru banca costuri pe care aceasta trebuie sa le acopere în conditii în care banca militeaza pentru profituri înalte si deci pentru minimizare a cheltuielilor.

Asigurarea lichiditatii este o problema de conjunctura, iar riscul lipsei de lichiditate odata aparut, poate, de regula, sa fie rezolvat operativ solicitând însa bancii un efort de costuri uneori ridicate.

Deci problema lipsei de lichiditati nu se pune în sensul ca nu ar fi posibila obtinerea lichiditatii, ci a pretului ei, a costului de obtinere a acestor lichiditati. Rezulta ca bancile trebuie sa studieze permanent gradul lor de lichiditate folosind diferite procedee si sa fie astfel în masura sa evite cresterile nejustificate de costuri, în conditiile în care lichiditatea nu este asigurata sau sub o alta expresie, sa tina seama de costurile determinate de asigurarea lichiditatii atunci când alte interese (de regula profiturile mari preconizate) împing banca sa încalce cerintele lichiditatii.

Lipsa de lichiditate, desi este aparent un element de conjunctura, decurge dintr-o serie de corelatii structurale ale resurselor si plasamentelor bancii.

În cadrul economiilor nationale ce nu au atins un nivel înalt de dezvoltare, managementul riscului de lichiditate rezida în principal în încrederea conferita de sistemul bancar. Importanta asigurarii lichiditatii depaseste limitele unei institutii individuale, deoarece înregistrarea unor deficite de lichiditate la nivelul unei singure banci poate avea repercusiuni negative atât asupra întregului system bancar cât si asupra întregii economii nationale.

Prin natura lor, bancile în calitate de intermediari ai fondurilor temporar disponibile, acumuleaza aceste resurse pe termene de maturitate diferite si le contopesc în plasamente cu o structura proprie strategiei fiecrei institutii financiar-bancare.