Supravegherea Bancară în UE

Cap 1. Supravegherea bancară

1.1 Cadru general

Supravegherea bancară este activitatea pe care o desfăşoară autoritatea de supraveghere bancară asupra tuturor entităţilor componente ale sistemului bancar şi constă în urmărirea modului în care acestea respectă reglementările prin care sunt statuate cerinţele prudenţiale, care să asigure atât aplicarea unei politici şi practici bancare prudente în interesul băncii respective şi a clienţilor acesteia, cât şi credibilitatea şi viabilitatea întregului sistem.

Stabilitatea şi siguranţa sistemului bancar implică o importanţă majoră pentru protejarea intereselor deponenţilor şi pentru asigurarea continuităţii intermedierii activităţii financiare şi a prestării serviciilor bancare sigure, agenţilor din diverse ramuri ale economiei naţionale. Măsurile întreprinse în vederea realizării şi menţinerii stabilităţii sistemului bancar, contribuie la crearea premiselor necesare pentru atragerea investiţiilor în sistemul bancar şi acumularea mijloacelor băneşti temporar libere, fapt ce favorizează dezvoltarea economică a ţării. Aşadar, supravegherea prudenţială bancară constă în ansamblul proceselor prin care una sau mai multe autorităţi naţionale asigură siguranţa şi stabilitatea sistemului bancar.

Bineînţeles că o supraveghere prudenţială de calitate reprezintă o condiţie necesară pentru a avea un sistem bancar sănătos, însă nu este suficientă. Alte condiţii includ asigurarea unui cadru macroeconomic stabil, a unui sistem juridic funcţional, a unui sistem contabil care să permită reflectarea situaţiei patrimoniale corecte a companiilor, a unui sistem echitabil de impozitare a profiturilor băncilor şi a unui sistem financiar nebancar bine dezvoltat.

Practica a fost cea care a arătat că, deşi crize bancare au apărut şi în economii puternic dezvoltate, ele au fost mai frecvente în economii în tranziţie sau în curs de dezvoltare, la care o parte dintre condiţiile de mai sus nu erau îndeplinite.

Principalele obiective ale supravegherii bancare sunt:

- protecţia şi siguranţa economiilor populaţiei;

- controlul ofertei de monedă şi credit pentru înfăptuirea obiectivelor economice generale (cum ar fi utilizarea înaltă a forţei de muncă şi inflaţia scăzută);

- egalarea oportunităţilor şi imparţialitatea în accesul public la credit şi la alte servicii bancare;

- pentru a promova încrederea publică în sistemul bancar, astfel încât fluxul economiilor să curgă fără întrerupere către investiţiile productive şi plăţile pentru bunuri şi servicii să se deruleze rapid şi eficient;

- susţinerea sectoarele economiei care au nevoi speciale de credit (cum ar fi : locuinţele, întreprinderile mici şi agricultura)

1.2 Evoluţia supravegherii bancare în România

În ţările cu sisteme bancare dezvoltate procesul de evoluţie s-a desfăşurat pe parcursul unei perioade de câteva sute de ani iar în cazul României acesta a fost întrerupt de o fractură de aproximativ 50 de ani. Desigur, această întrerupere putea fi recuparată prin transferul unor elemente de legislaţie şi cadru instituţional de la statele avansate, însă handicapul creat în sectorul bancar necesită mai mult timp pentru a fi depăşit. Deasemenea, activitatea de supraveghere bancară a avut de întâmpinat aceeaşi problemă a recuperării decalajelor ca şi sectorul bancar.

Evoluţia supravegherii bancare presupune evidenţierea a patru etape semnificative determinate în funcţie de principalele evoluţii care au caracterizat atât sectorul bancar, cât şi cadrul economic:

- 1990 – 1993

- 1994 – 1998

- 1999 – 2000

- 2001 – prezent

Anul 1990 a surprins sectorul bancar total nepregătit pentru a-şi îndeplini funcţia naturală în cadrul unei economii de piaţă. În afară de BNR (dublu rol – de bancă centrală şi bancă comercială) mai existau 4 bănci de stat strict specializate şi patru sucursale de bănci străine ceea ce însemna o gamă redusă de produse şi servicii şi un nivel tehnologic rudimentar.

Primii paşi în transformarea sistemului bancar au constat în separarea funcţiilor BNR urmată mai apoi de liberalizarea accesului la piaţă, renunţarea la specializarea băncilor de stat, apariţia concurenţei, precum şi adoptarea Legii bancare nr 33/1991, ce a creat un prim cadru legislativ. Climatul economic era unul confuz producând mari dificultăţi în desfăşurarea activităţii bancare.

În această perioadă se situează şi începuturile activităţii de supraveghere bancară. Atât Legea bancară, cât şi Legea privind statutul BNR nr 34/1991 au creat un prim cadru legislativ necesar desfăşurării acestei activităţi, stabilind dreptul Băncii Centrale de a emite norme cu caracter obligatoriu pentru sectorul bancar şi de a aplica sancţiuni în cazul nerespectării acestora, de a efectua inspecţii ale evidenţei conturilor şi operaţiunilor băncilor, de a juca rolul de împrumutător de ultimă instanţă. Pe de altă parte, penuria de personal calificat în domeniu a facut ca BNR să nu aibă capacitatea de a reacţiona corespunzător la dificultăţile specifice tranziţiei cu care se confruntă sistemul bancar.