Terapia graduală vs terapia șoc - ce drum alegem către economia de piață

1.Analiza procesului de tranzitie

1.1.Fundamente Teoretice

”Economia tranzitei, ca teorie si practica, si-a capatat drept de cetate pe teritoriul auster al cercetarii stiintifice. Este drept, rezervele unora fata de justificarea preocuparilor pentru o paradigma de genul economiei tranzitiei au o oarecare baza. Pe de o parte, este cumva dificil sa vorbim despre o economie a tranzitiei in cvasiabsenta unei teorii testate a tranzitiei si, pe de alta parte, autonomizarea epistemologica a unei economii a tranzitiei pare ca forteaza specificitatea unui episod al evolutiei in raport cu regularitatile generale care ordoneaza economia de oriunde si oricand. Asa se face ca actul de nastere al economiei tranzitiei nu este autentificat, riscand chiar sa nu fie eliberat vreodata de o autoritate stiintifica. Si totusi economia tranzitiei are, ca teorie, numeroase ambitii, multe dintre ele personificate cu celebritate, de la inspiratorii proiectului de schimbare din Europa Centrala si de Est pana la autori de cursuri din universitati de prestigiu. Ca realitate practica, economia tranzitiei a consumat formule dintre cele mai spectaculoase, de la restrucurarea proprietatii, la generarea proceselor de “catching-up”. Dar dincolo si dincoace de partizanate si adversitati, in genere de dispute mai mult sau mai putin academice, economia tranzitiei constituie un spatiu in care se consuma initiative si sperante, inovatii societale si investitii de inteligenta, programe de reconfigurare a practicilor si incercari de fortare a ritmului si logicii schimbarii, restructurarea profunda a societatii si recursul la resurse nonstandard” (Dinu Marin, 2005).

Cel mai evident esec economic al socialismului a fost neputinta crearii de bogatie. Absenta proprietatii private si a contactelor voluntare intre participantii la viata economica a eliminat complet capacitatea antreprenorilor de a-si asuma incertitudinea productiei sociale. Revolutiile din 1989 au impus schimbarea orientarii de la versiunea dezvoltarii pietei din sistem socialist inapoi la piata capitalista dominata de suprematia proprietatii private si a liberei initiative. Insa crearea drepturilor de proprietate si transferul acestor drepturi, dificultatile, dar şi eficienta relatiilor intre agentii economici specifici economiei de piaţa, rolul statului in procesul sinuos al tranzitiei, s-au dovedit a fi obiective greu de atins, transformand mirajul in cosmar, cu multiple costuri sociale.

Strategiile de reconstructie a economiilor centralizate s-au grupat, in principal, in doua directii: de inspiraţie liberala sub forma terapiei soc si gradualismul, ca terapie influentata de teoriile neo-institutionaliste.

Termenii preluati din domeniul medical desemnau doua modalitati diferite de a trata boala: prima, rapida şi coerenta, induce un soc general care redreseaza organismul; a doua, treptata si partiala, foloseste medicatii in doze mici si obtine redresarea prin stabilizarea bolii la un nivel scazut de risc. Intre aceste doua mari curente putem sa identificam doua cai de mijloc: semi - radicalistii, ce au incercat concilierea abordarii radicale cu cea graduala, prin accentuarea interdependentei dintre elementele stabilizatoare şi cele de transformare, vorbind de necesitatea „simultaneitatii minime”, si dualistii, reprezntati de Janos Kornai, ce sustin construirea economiei de piata in mod organic, prin mentinerea, o perioada de timp, a preponderentei sectorului de stat, in coabitare cu cel privat, dar cu sisteme de management diferite (Bal A, 1997, p. 57).

Dificultatea alegerii unei alternative de politica economica si implicit marimea costurilor tranzitiei rezida din imposibilitatea identificarii simultane a raspunsurilor la trei mari provocari: Ce trebuie sa aiba loc mai intai - stabilizarea economica, reforma structurala si institutionala sau liberalizarea economica? Daca nu se pot realiza simultan, care trebuie sa fie ordinea proceselor reformatoare? Şi a treia intrebare: care este ritmul adaptat tranzitiei?

1.1.1. Terapia de soc

Ceeea ce s-a numit modelul terapiei de soc a fost o suita de masuri, recomamdari si sugestii lansate initial de Jeffrey Sachs (1990) cu suportul logistic al FMI si BM. In unele conjuncturi, modelul a fost interpretat ca o reteta magica, singura in masura sa asigure necesarul destructurarii economiei colectiviste si sa faca sa apara deodata economia de piata.

Nu incape indoiala ca modelul terapiei de soc, asa cum a fost lansat in formula sa initiala, nu avea ingredientele necesare unor exagerari. Inainte de toate, modelul iesea dintr-o experienta pur teoretica, de laborator, oarecum rupta de constitutia bazei de schimbare. El s-a intemeiat initial prea mult pe credinta ca liberalizarea duce inevitabil si instantaneu la logica de piata, ca privatizarea va produce direct si masiv piata, ca mecanismele reglatorii apar ca o consecinta a schimbarii (Dinu, 2005, pag.45).

Reteta propusa de teoreticienii terapiei „soc” sau ai „Consensului de la Washington”, cuprinde un set de zece politici economice (Isan, 2002, pag.28):

- Disciplina fiscala. Se recomanda un deficit destul de scazut pentru ca finantarea lui sa fie neinflationista.

- Prioritatile cheltuielilor publice. Guvernele trebuie sa redirectioneze cheltuielile de la domeniile sensibile politic (grupuri de interese, locuitorii mediului urban, etc.) catre domeniile neglijate, cu potential ridicat si cu efecte in ameliorarea repartitiei veniturilor (educatie, sanatate, cercetare – dezvoltare, infrastructura, etc. ).

- Reforma fiscala. Aceasta trebuia sa includa largirea bazei fiscale si diminuarea ratelor marginale de impozitare. Scopul era ameliorarea stimulentelor economice si a echitatii orizontale.