Uniunea Monetară Europeană

1. Politica monetară

Este încă foarte răspândită ideea că banii reprezintă unul dintre cele mai importante instrumente de care dispun factorii de decizie din orice ţară pentru a promova o politică economică corespunzătoare sau, altfel spus, pentru a asigura economiei naţionale o dezvoltare (şi o creştere) dinamică şi echilibrată. Ne reamintim cu această ocazie că John Maynard Keynes avansa ideea punerii în circulaţie a unei cantităţi de bani mai mare decât cea necesară (inflaţia dirijată), ca o măsură (alături de altele) a creşterii economice: "încălzirea" economiei ar antrena o uşoară creştere a preţurilor şi ar mări speranţele de profit ale agenţilor economici încurajându-i să investească şi să provoace astfel o creştere a producţiei.În schimb alţi economişti, printre care şi Milton Friedman, se ridică împotriva creditelor facile, acordate cu orice ocazie, care pot provoca uneori apariţia crizelor, tocmai pentru că permit producţiei să crească exagerat, fără să ţină seama de evoluţia puterii reale se cumpărare a populaţiei. Se vede chiar şi numai din aceste două exemple că politica monetară nu este, într-adevăr, lipsită de importanţă. Dimpotrivă. în acelaşi timp, însă, se pare că ei i se cere să dea mai mult decât poate.

În general se admite că politica monetară poate îmbrăca două forme sau că ea poate merge în două direcţii: fie într-o direcţie expansivă, fie într-una restrictivă. Când se măreşte cantitatea de bani aflată în circulaţie avem de-a face cu o politică monetară expansivă când, dimpotrivă, se fac eforturi pentru a limita, ori pentru a se restrânge masa monetară se promovează de fapt o politică restrictivă.

Se crede şi se susţine, aşa cum a făcut Keynes, că printr-o politică monetară expansivă, sau prin punerea în circulaţie a unei cantităţi de bani mai mare decât cea necesară se stimulează creşterea economică sau, după alţii, se poate relansa producţia unei economii aflate în criză. Se crede, dimpotrivă, şi se susţine că printr-o politică monetară restrictivă se frânează sau se opreşte inflaţia şi se previne evoluţia producţiei sau a economiei spre o stare de criză. Se verifică oare aceste speranţe sau aceste crezuri în practică?

Reacţiile economiei unei ţări la o măsură sau alta de politică monetară sunt foarte variate şi cel mai adesea greu de descifrat, cu atât mai mult cu cât măsurile de politică monetară nu se pot separa de alte măsuri de politică economică cu care de obicei se conjugă; spre exemplu, cu măsurile de politică fiscală sau cu cele de limitare a cheltuielilor publice etc. Cu toate acestea s-a observat că o reducere a ratelor dobânzii, spre exemplu, sau a taxei oficiale a scontului, prin care se urmăreşte încurajarea solicitărilor de credite pentru investiţii şi, deci, relansarea producţiei unei economii aflate în criză nu se obţine întotdeauna lucrul scontat, mai ales dacă întreprinderile lucrează sub capacitate: de ce să se investească şi să se mărească capacităţile de producţie care oricum sunt, în acel moment, supradimensionate!

S-a observat, de asemenea, că dacă anumite ramuri se confruntă cu un deficit de producţie iar altele cu un excedent, nu se pot lua măsuri de politică monetară diferenţiată, de stimulare a producţiei unora şi de restrângere a producţiei celorlalte, datorită caracterului predominant global al politicii monetare: dacă, spre exemplu, se adoptă o politică expansivă se stimulează, într-adevăr, producţia în ramurile deficitare dar, în acelaşi timp, creşte în mod exagerat producţia şi în celelalte şi, deci, ne confruntăm cu tensiuni inflaţioniste; dacă, dimpotrivă, se optează pentru o politică monetară restrictivă se opreşte sau încetineşte creşterea producţiei în ramurile cu producţie excedentară dar, din păcate, se restrânge şi mai mult producţia în ramurile care oricum se confruntă cu un deficit.

În al treilea rând, s-a mai observat că o politică monetară restrictivă, care se adoptă de obicei cu scopul de a diminua cererea şi pentru a se atenua tensiunile inflaţioniste, are efecte mai degrabă negative decât pozitive deoarece ea provoacă nu numai o diminuare a cererii dar şi o mai mare reducere a investiţiilor, cu toate că în mod normal un exces de cerere ar trebui rezolvat printr-o sporire a investiţiilor şi a producţiei, care ar asigura şi un mai mare grad de ocupare, şi nu atât printr-o reducere a cererii de consum a populaţiei.

În al patrulea rând, măsurile de politică monetară nu produc efecte imediate ci, mai degrabă, efectele lor se manifestă cu destulă întârziere şi, din acest motiv, factorii de decizie pot reacţiona greşit în raport cu propriile măsuri. Astfel, dacă se adoptă, spre exemplu, o politică monetară expansivă iar rezultatele deşi au început să apară şi sunt foarte bune nu sunt încă vizibile, guvernul poate accentua expansivitatea, încurajând şi mai mult, dar şi în mod exagerat investiţiile, împingând astfel economia spre inflaţie exagerată iar în final spre criză. Dacă dimpotrivă, în urma unei politici expansive corecte, apariţia, aproape inevitabilă, a unor aparente şi difuze tensiuni inflaţioniste determină guvernul să-şi schimbe opţiunea şi să adopte o politică monetară restrictivă, el poate împinge iarăşi economia spre o stare de criză sau recesiune. În sfârşit, dacă într-o situaţie de reale tensiuni inflaţioniste se adoptă o politică monetară restrictivă şi corectă, iar rezultatele întârzie să apară, deşi ele sunt pe cale de a se produce, dacă într-o astfel de situaţie, deci, guvernul nu mai are răbdare şi crede că măsurile luate nu au fost suficient de severe, şi, din acest motiv, scumpeşte şi mai mult creditul, el poate provoca o reducere drastică a investiţiilor şi poate împinge astfel economia spre o stare de recesiune.

Aceste întârzieri ale măsurilor de politică monetară pot avea mai multe consecinţe. Este posibil ca autorităţile să adopte o politică monetară restrictivă tocmai când economia a intrat deja, sau este pe cale să intre într-o fază de recesiune sau, dimpotrivă, să continue să aplice o politică expansiva deşi urmează să apară tensiuni inflaţioniste. In al doilea rând, aceste întârzieri pot determina autorităţile să renunţe să aplice măsuri de politica monetară corecte tocmai în momentul când ele au început să dea rezultate, cu toate că ele încă nu sunt vizibile, şi cer sau justifică continuarea politicii monetare respective. în concluzie, după anumiţi autori, politica monetară poate avea efecte destabilizatoare.

După aceiaşi autori, o politică monetară uşor şi constant expansivă este o condiţie necesară pentru o producţie crescătoare în ritmuri acceptabile şi pentru a asigura preţurilor o anumită stabilitate.

Există în schimb autori care contestă eficacitatea măsurilor de politică monetară. Printre ei poate menţionat mai întâi John Kenneth Galbraith care susţine că politicile monetare adoptate până acum s-au dovedit ineficiente şi că politica fiscală împreună cu o implicare mai mare a statului în realizarea investiţiilor sunt măsuri mult mai eficace şi, de fapt, suficiente pentru a asigura economiei o evoluţie acceptabilă sau corespunzătoare. La rândul său, Nicholas Kaldor susţine şi el că, de fapt, autorităţile monetare nu pot menţine sub control masa monetară în condiţiile în care o mare parte a ei se formează ca o extensie a creditului bancar. Dimpotrivă, economistul american de origine română Anghel Rugină susţine că, dacă economiile naţionale ale diferitelor ţări se confruntă în prezent cu dezechilibre tot mai pronunţate vinovate, sunt guvernele ţărilor respective care provoacă aceste dezechilibre prin punerea în circulaţie a unei cantităţi de bani mai mare decât cea necesară, prin provocarea, deci, în prealabil, a unu dezechilibru monetar care va provoca, la rândul său, în mod cert, ulterior, un dezechilibru general. Din acest motiv Anghel Rugină propune instituirea prin lege a obligaţiei acoperirii 100% cu aur sau cu alte metale preţioase a banilor de hârtie şi limitarea strictă a creditelor la banii efectivi disponibili în condiţiile acestei acoperiri.

Galbraith, susţine că singura politică monetară corectă este menţinerea, pe cât posibil, a puterii de cumpărare a monedei şi că există alte măsuri pentru stimularea economiei sau pentru frânarea creşterii economice exagerate. Şi ele se pot aplica şi în mod diferenţiat, de la o ramură la alta, spre deosebire de politica monetară care, aşa cum s-a spus, are un caracter predominant global.