Proiectarea rețelei de comunicații GSM 900 pentru orașul Chișinău

Introducere

GSM (Global System for Mobile Communications) este un sistem de telefonie mobilă digitală, ce funcţioneaza în frecventele 900 MHz (GSM 900), 1800 MHz (GSM 1800), si mai noul sistem în banda 1900 MHz (GSM 1900), pe baza unei cartele cu memorie proprie, numită cartelă SIM (Subsriber Identity Module), ce ofera identitatea utilizatorului în reţea cu un numar de telefon propriu atribuit.

GSM oferă în primul rând calitate maximă a convorbirilor si transmisiilor de date, şi, mai mult decât atât, oferă posibilitatea folosirii aceluiaşi telefon mobil (cu aceeasi cartela SIM, şi implicit acelaşi numar) şi în alte retele, pe tot globul (roaming), astfel că utilizatorul poate fi găsit chiar dacă nu se află în ţară.

Reţeaua GSM propriu-zisă se constituie din celule telefonice. Fiecărei celule îi corespunde o anumită antenă (staţie de bază), amplasată pe turnuri sau clădiri înalte, pentru a se evita accesul într-o apropiere imediata a acestora, al persoanelor publice. Astfel, dacă un anumit telefon efectuează o convorbire, aflându-se în mişcare el poate trece de la o celulă la alta; zonele de acoperire ale acestor celule se întrepătrund, tocmai pentru a se asigura o calitate superioara a convorbirii, fără bruiaje sau întreruperi, cauzate de lipsa de semnal.

În viitor se urmăreşte înlocuirea sistemului GSM 900 cu cel pe 1800 MHz, sau chiar 1900 MHz, deoarece puterea acestora fiind mai mare, zonele în care nu există semnal (prin sistemul GSM 900), vor deveni utilizabile (lifturi, beciuri, subsoluri).

Reţelele de generaţia întîi posedau celule mari (de ordinul a 50 km raza), în centrul cărora se situa o staţie de bază (antena de emisie). La început, acest sistem aloca o bandă de frevenţă de tip static fiecărui utilizator, chiar dacă acesta nici nu avea nevoie de ea la un moment oarecare. Deci, sistemul permitea furnizarea serviciului la un număr de utilizatori numeric egal cu numărul benzilor de frecvenţă disponibile. Prima ameliorare a constat în faptul că banda de frecvenţă era alocată utilizatorului doar în momentul cînd acesta avea nevoie de ea. Astfel, a fost posibilă mărirea numărului de utilizatori pe baza principiului că nu toţi telefonează în acelaşi moment de timp. Totuşi, acest sistem necesita staţii mobile cu o putere de emisie importantă (aproximativ de 8 W) şi deci şi aparate mobile de talie şi greutate respectivă.

Pentru a rezolva toate aceste probleme a apărut şi conceptul de „celulă”. Principiul acestui sistem este de a diviza teritoriul în zone mici, numite celule, şi de a împărţi frecvenţele radio între acestea. Astfel, fiecare celulă este constituită dintr-o staţie de bază (legată de Reţeaua Telefonică Comutată = RTC), la care se asociază un oarecare număr de canale de frecvenţă. Ultimele nu pot fi utilizate în celulele adiacente, pentru a evita interferenţa. Se defineşte, de asemenea, şi noţiunea de „cluster”, care este constituit din mai multe celule şi la care frecvenţa se utilizează o singură dată (vezi fig. 1).