Diateză în limba română

ARGUMENT

Lucrarea de faţă are ca obiect un aspect controversat al gramaticii limbii române, şi anume, problema categoriei gramaticale a diatezei, care a suscitat în decursul timpului, numeroase dezbateri, unele contradictorii.

Luând în considerare natura categoriei: morfologică, sintactică, gramaticală, lexico-gramaticală, pragmatică, criteriile de clasificare a diatezelor, felurile diatezelor, prin precizarea conţinutului categorial şi a expresiei categoriale, se contată incoerenţe în interpretări. Acestea se datoresc faptului că nu întotdeauna se urmăreşte consecvent distincţia dintre teoria limbii (ce operează cu idei, concepte, definiţii, taxinomii), realitatea lingvistică şi realitatea extralingvistică (planul ontic, al existenţei).

Analiza întreprinsă are drept premisă considerarea diatezei ca o categorie morfo-sintactică şi pragmatică, ceea ce înseamnă că exprimă, în plan lingvistic, relaţia nume/subiect- verb/predicat- nume/obiect, expresie a relaţiei ontice autor-acţiune-obiect.

Pornind de la definirea categoriei gramaticale în general şi a diatezei în special, şi admiţând teoriile mai noi din literatura de specialitate, începem demersul nostru de cercetare de la criteriile de identificare a diatezei, adică de la conţinutul categorial (raportul gramatical) spre forma prin care se exprima acestea, expresia fiind o marcă recurentă la forma verbului, când raportul gramatical este acelaşi.

În lucrarea de faţă vom întreprinde o analiză diacronică a categoriei gramaticale a diatezei, care se constituie treptat, fiecare teorie- constituindu-se într-un stadiu important în conturarea conceptului actual de diateză.

Având ca punct de sprijin teorii mai vechi şi mai noi din literatura de specialitate, analiza noastră îşi propune delimitarea unor „zone” de manifestare a noului, a inovaţiei, faţă de poziţia mai veche, tradiţională, luând în considerare şi schimbarea opticii în analiza gramaticală din Gramatica limbii române (2005) Editura Academiei Române.

Faţă de poziţia veche, tradiţională, potrivit căreia în gramatica limbii române ar exista trei diateze: activă, pasivă şi reflexivă, părere acceptată de majoritatea specialiştilor, în noile interpretări ale gramaticii s-a adus în discuţie existenţa, în afara celor trei sus-menţionate, a diatezei reciproce, impersonale şi dinamice.

Pornind de la criteriile de identificare a diatezelor şi urmând consecvent principiul după care orice categorie gramaticală, în speţă, diateza, se defineşte dinspre raportul categorial spre formă, expresia acestuia (concretizată în flective, mărci), ajungem la delimitarea următoarelor cinci diateze: activă, pasivă, reflexivă, reciprocă şi impersonală.

Teoria limbii urmăreşte respectarea principiului consecvenţei în identificarea diatezelor, pentru ca interpretarea să fie fără rest şi fără contradicţii şi incoerenţe (sau cu minimum de contradicţii şi inconsecvenţe).

Vom recurge apoi la explicarea punctelor de vedere ale unor lingvişti (M. Avram, D. Irimia, C. Dimitriu, V. Guţu- Romalo, G. Pană- Dindelegan), oprindu-ne asupra fiecărei teorii în parte (cu două, trei, patru, cinci şi respectiv cu şase diateze); identificăm incoerenţele şi inconsecvenţele ce generează diversitatea de opinii.

Prezenta lucrare vizează precizarea conţinutului şi a formei categoriale a fiecărei diateze în parte, propunându-şi un studiu comparativ în definirea acestora şi având în vedere tradiţia şi inovaţia în delimitarea conceptului de diateză.

Dacă în privinţa diatezei active şi a celei pasive, lucrurile sunt clare, diateza reflexivă, a generat cele mai vii dispute în studiile de lingvistică, fiind definită, uneori strict formal, „verbe însoţite de pronume reflexiv”, ignorându-se raportul categorial. Vom analiza unele aspecte ale reflexivului, valoarea obiectivă şi valoarea dinamică, şi vom aduce în discuţie îndeosebi noile interpretări ale Gramaticii Academiei, care, în raport cu inventarul tradiţional de diateze, în această nouă ediţie elimină reflexivul dintre valorile de diateză, „întrucât nu îndeplineşte caracteristica definitorie a diatezei, şi anume, particularitatea de a schimba ierarhiile sintactice”.

Cercetarea de faţă are în vedere perspectiva diacronică şi sincronică în abordarea problemelor diatezelor şi dezvoltă, pornind de la opiniile deja exprimate în literatura de specialitate, observaţii, nuanţări, precizări, care conduc la o analiză fără rest şi noncontradictorie sau cu cât mai puţine contradicţii a realităţilor lingvistice în discuţie.