Mircea Eliade, inovator al romanului modern

O poetică a romanului eliadesc

Dacă Mircea Eliade nu a produs romanele cele mai vii ale perioadei interbelice prin deschiderea sa spre spaţiul anglo-american, a fost unul din actorii cei mai interesanţi ai spectacolului oferit de dezbaterea de idei în jurul chestiunii romanului, cu mult mai spectaculos decît realizările concrete ale autorilor epocii. Citind cărţile sale ai mereu senzaţia că marele roman pe care visa să-l scrie nu a fost scris niciodată, că această carte utopică se va ascunde mereu şi că-i va lipsi savantului doar un dram de talent şi de simpatie pentru personajele sale ca să ajungă un mare scriitor. Deşi mulţi dintre criticii vremii nu îl consideră un romancier talentat, Eliade remarcîndu-se în special ca filosof şi istoric al religiilor, cu o operă ce ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime şi manuscrisele inedite, în lucrarea prezentă vom încerca să-i arătăm contribuţia importantă ce o va avea asupra inovării romanului românesc. Profesor la Universitatea din Chicago din 1957, titular al catedrei Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetăţean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor, autor a 30 de volume ştiinţifice, opere literare şi eseuri filozofice traduse în 18 limbi şi a circa 1200 de articole şi recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate, Mircea Eliade reprezintă fără îndoială o personalitate multiculturală a societăţii româneşti.

Deşi Mircea Eliade nu şi-a construit o teorie coerentă a romanului şi nici nu scrie o estetică a romanului modern, aşa cum face colegul său de generaţie, C. Petrescu, romanele sale stau mărturie acestei convingeri de viaţă, frescă a problemelor existenţiale în epoca pe care a trăit-o. Huliganii este un roman semifantastic în care Eliade acceptă existenţa unei realităţi extrasenzoriale. Omul este în căutarea propriilor sale forţe ascunse, este instrumentul acestor forţe pe care nu le poate controla. Ca romancier şi om de cultură, interesat fiind de problemele spiritualităţii româneşti, el meditează la toate acestea şi, nemulţumit de soluţiile date de generaţiile anterioare lui, îşi fixează un program.

Eliade are meritul de a fi introdus teme şi motive care nu apăreau înainte în romanul românesc. Practic, el detabuizează romanul autohton atunci cînd afirmă că “orice se întîmplă în viaţă, poate constitui un roman”. O idee similară, dacă nu aproape indentică, o întîlnim şi la Ortega y Gasset care susţine faptul că romanul e "o afirmare estetică a cotidianului", o oglindă "a ceasului simplu şi neaureolat de legendă". În viziunea lui, “în timp ce în nuvelă predomină întîmplările, iar în dramă ciocnirile – romanul este o carte cu oameni. Se poate scrie un roman fără întîmplari şi fără conflicte. Este suficient să trăiască acolo, un singur om“ (cazul Louis Lambert, un roman aproape fără întîmplari, o carte în care trăieşte un singur om, cu care nu se întîmplă nimic pînă aproape de sfîrşitul romanului). Romancierul e liber să-şi aleagă oamenii pe care îi creează din orice zonă; ei pot fi geniali sau exaltaţi sau primitivi şi telurici. "Este totuşi de dorit ca în roman să fie înfăţişaţi « oameni remarcabili » ; o carte cu personaje care justifică demnitatea omenească este în acelaşi timp o carte care înalţă demnitatea literaturii unde ea a fost scrisă" şi romanul să impună tipuri, "în care drama existenţei se arată în toată plinătatea ei. De aceea ne amintim romanul francez prin Goriot, Madame Bovary, Julien Sorel, iar romanul rusesc prin Anna Karenina sau Raskolnicov. Romanul românesc nu străluceşte prin personaje excepţionale ; cu excepţia lui Ion, nu are personaje memorabile şi asta explică de ce literatura română nu se impune în literatura universală ; pentru a scăpa de acest handicap, romanul trebuie să creeze «personaje-mituri», personaje care participă la procesul cunoaşterii, la drama existenţei, care au destin : nu e vorba de un « tip » avar, amant, gelos, etc. – ci de un personaj care să participe cît mai total la drama existenţei ; să aibă destin, să-l doară carnea, să ştie lupta cunoaşterii. Un popor – prin folclorul şi prin istoria lui – creează mituri. O literatură – mai ales prin epica ei – creează personajele-mituri. Forţa creatoare a unui romancier constă în primul rînd în capacitatea sa de a crea oameni. Nu simpla reproducere de « personagii » (tatăl bun, persvers, femeia vinovată, fiul risipitor, fecioara înşelată), ci creaţie de oameni care participă la eforturile de cunoaştere ale contemporaneităţii" .