Cunoașterea comună și științifică

Termenul de cunoastere se refera atat la activitatea de producere a cunostintelor, cat si la ansamblul rezultatelor acestei activitati. In primul sens, sunt luate in considerare facultatile sau capacitatile de cunoastere ale mintii noastre si functionarea lor, iar in al doilea, sunt avute in vedere cunostintele gata constituite: notiunile, judecatile, teoriile.

Cunoasterea este acea procesualitate, prin care omenirea isi dezvolta capacitatea de a se raporta la zone tot mai extinse ale existentei. Ea se amplifica prin reorganizari succesive care, initial, au loc in interiorul comunitatilor umane disparate. Pe masura ce interactiunea dintre acestea se diversifica, cunoasterea devine o performanta a domeniului ontic al umanului. Ea se autonomizeaza in antroposfera, prin specializarea unor subiecti, prin obiectivarea si tezaurizarea entitatilor semantice cognitive, prin dezvoltarea unor raporturi tot mai complexe intre subiectii cunoscatori, domeniile de referinta ale proceselor cognitive si constructiile semantice cognitive, obiectivate. La o astfel de procesualitate concura institutii, ce se specuakuzeaza treptat, pentru a facilita procesele cognitive, conservarea, transmiterea, utilizarea si reconsiderarea lor.

Prin cunoastere, omul patrunde asadar, in structurile tot mai profunde ale realitati, descoperind si formuland in limbaj uman, legile care guverneaza existenta si dezvoltarea obiectelor si fenomenelor, realizand totodata explicatia si prevederea evenimentelor.

Cunoasterea comuna si cunoasterea stiintifica

Intelegerea dependentei cunoasterii de intreaga evolutie a societatii si a omului este relevata de puternica legatura intre cunoasterea comuna, definita prin nivelele perceptiv si emiric si cunoasterea stiintifica, fundamentata pe nivelul teoretic, fara a se reduce insa la acesta.

Cunoasterea comuna este rezultatul activitatii cotidiene, obisnuite a omului si se manifesta sub forma cunostintelor elementare, fragmentare si nesistematice, transmise de la o generatie la alta, fara existenta unei pregatiri sau specializari deosebite. Ea se realizeaza prin capacitati cognitive normale, de inzestrare naturala a omului si de formare a sa, ca subiect intr-o colectivitate, generalizarile fiind facute in functie de interesele imediate si de actiunile individuale sau colective. De aceea cunoasterea comuna se caracterizeaza printr-un inalt grad de nemijlocire si intuitivitate imbinand elemente eterogene (cognitive si afective, logice si extralogice, obiective si subiective), fapt pentru care este lipsita de rigoare si ordine metodologica. Opereaza de cele mai multe ori la nivelul aparentelor, fiind necritica fata de evidentele inselatoare si detasata de problema criteriilor de decizie in ceea ce priveste adevarul. Este rezultatul unor obisnuinte si certitudini provenite din activitatea de colectivitate. In acelasi timp insa, cunoasterea comuna a unui individ oarecare depinde de specificul activitatilor profesionale, de necesitatea uneia sau alteia din facultatile lui cognitive. Iata de ce in cunoasterea comuna este prezent elementul “inefabil”, necomunicabil conceptual, ca si reflexia sa in limbaj, sub forma supradeterminarilor, a implicitului, a vagului. Domina in limbajul comun latura perceptiv-aparebta a obiectului si cea reactional-emotionala a subiectului. Incoprorand deopotriva elemente ale unei atitudin practice fata de lume si resurse de expresie emotionala, limbajul natural poate fi conceput ca o structura generica, plecand de la care se diferentiaza si capata specificitate limbajele specializate ale stiintei si culturii. Ele au caracter mai tehnic si sunt ireductibile la limbajul nascut spontan din jocul schimburilor umane.

Cunoasterea stiintifica apare ca o anumita treapta a dezvoltarii societatii, urmarind descoperirea legilor, esentelor, structurilor profunde ale obiectului ei. E slecializata si untilizeaza un limbaj specific (caracteristic fiecare discipline stiintifice in parte), ca si o aparatura tehnica adecvata. Are un caracter sistematic si metodic, rezultatele sale fiind organizate in sisteme logice, inchegate, autonome fata de obiect si avad continuturi cognitive desubiectivizate, cu o seminifcatie precisa (caracter denotativ). Detine mijloace si procedee proprii de testare si validare a cunostintelor, supunandu-se unor exigente logice si ,practic, experimentale de verificare, Creeaza obiecte si modele abstracte ale caror studiu duce la obtinerea unor cunostinte de mare valoare teoretica, practica si predictiva.

Teoria stiintifica, forma tipica si complexa a cunoasteri stiintifice este un ansamblu organizat de cunostinte, de propozitii declarative, cu o anumita valoare de adevar, structurate intr-un sistem deductiv, care descrie si explica unitar desfasurarea proceselor si fenomenelor dintr-un domeniu oarecare al realitatii. Mecanismul elaborarii teoriei are ca momente principale urmatoarele:

- studiul analitic al informatiilor, delimitarea riguroasa a obiectului si metodelor cercetarii, stabilirea unui ansamblu de propozitii verificate experimental;

- selectarea din cadrul ansamblului a unui grup de propozitii, considerate elementare, care exprima legi obiective, principii. Ele vor fi formulate intr-o maniera generala, universal afirmativa;