Umanismul în concepția lui George Uscătescu

INTRODUCERE:

1. Definiţia culturii în perspectiva umanismului

Cuvântul cultură provine din limba latină de la cuvântul colere şi se traduce prin „a cultiva/a onora”, şi se referă în general la activitate umană, reprezentând o serie de caracteristici disctincte a unei societăţi sau grupă socială în termeni spirituali, materiali, intelectuali sau emoţionali.

Cultura reprezintă o moştenire ce se transmite cu ajutorul codurilor de comunicare specifice cum sunt gesturile ori cuvintele, scrisul şi artele, mass-media(televiziunea, radioul, presa), media interactivă (telefonul). În acelaşi fel se transmit gesturile, ritualurile, cunoştinţele teoretice, normele abstracte,religia. Cultura poate fi însuşită prin diferite forme ale memoriei subiective (reflexe, cuvinte, imagini) dar şi prin intermediul memoriei obiective (obiecte, peisaje, cărţi, numere, reguli).

Teoreticienii culturii din secolul al optsprezecelea şi începutul secolului al nouăsprezecelea şi foarte mulţi din cei de azi identifică cultura si civilizaţia, pe care adesea le opun naturii. Astfel, oamenii cărora le lipsesc semnele culturii înalte par adesea mai naturali, iar observatorii critică sau dimpotrivă apără elementele culturii înalte care ar inhiba ”natura umană”.

Umanismul

1. Din franţuzescul humanisme, germ. Humanismus - reprezintă o mişcare socială şi culturală apărută în apusul Europei în secolul al paisprezecelea, ca expresie a luptei împotriva feudalismului şi a învaţăturii scolastice, care a promovat idea încrederii în valoarea omului şi a perfecţionării sale, a militat pentru dezvoltarea liberă şi multilaterală a personalitaţii umane, pentru o cultură laică (în spiritual vechii culture clasice); atitudine de încredere în valoarea omului.

2. Concepţie social-politică care afirmă dreptul fiinţei umane la libertate,desăvârşire şi dezvoltare multilaterală, proclamând ca principii etice supreme egalitatea şi demnitatea umană.

3. În epoca Renaşterii - mişcare progresistă social-culturală, care a proclamat eliberarea personalităţii umane de ideoligia feudalismului.

Se ivesc adesea probleme in domeniul specific al definirii “culturii”, prezentând astfel nenumarate complicaţii generate de întâlnirea dintre diferite discipline pe acelaşi teren şi totodată de imensa dispersare a perspectivelor şi finalităţilor pe care le implică încercările de definire ale procesului de creaţie. Vico a fost cel dintâi care a descoperit o însemnată particularitate a omului, şi anume că acesta este singura fiinţă care creează şi realizează fapte istorice pe care apoi le interpretează.

Au avut loc nenumărate încercări de a defini conceptual de “cultură”. Până în prezent se consideră că au fost elaborate din perspective diferite aproximativ 160 de definiţii ale acestui concept. Ele încearcă să cuprindă totalitatea activităţilor omului, activităţi ce reflectă integrarea personalităţii dinamice a acestuia într-un ansamblu social şi politic, economic şi religios, de asemenea dinamic. Exista totuşi o serie de prime accepţii ale acestui concept care permit o primă aproximare în înţelegerea sa şi o familiarizare cu profilurile şi caracteristicile sale cele mai evidente. Astfel, referindu-ne la epoci care aparţin culturii clasice, am putea afirma că actualul nostru termen de “cultură” l-am moştenit de la expresii deja familiare literaturii latine, pragmatismului şi empirismului roman, care-l făceau pe un autor ca Cicero să stabilească, pe urmele spirituale superioare ale paideei greceşti, o echivalenţă între expresii precum cultura animi şi cultura agrorum. În forma sa elementară, această echivalare între cultura umană şi cultura pamântului reprezenta o transpunere a concepţiei clasice greceşti despre educaţie, concepţie dominate fie de némesis sau limită, fie de aréte, ansamblu de nobile virtuţi ale sufletului, şi eurithmia, armonie superioară a personalitaţii umane.

O altă modalitate de a considera cultura este reprezentată de acele criterii care văd în ea combinaţia rezultatelor conjugate ale eforturilor spiritului. În acest sens, se poate vorbi de cultură religioasă, cultură artistică, cultură estetică, cultură politică. Au existat perioade ale istoriei care au fost identificate cu eforturile creatoare: perioade în care predomina forţa creatoare estetică a omului, ca de exemplu secolul lui Pericle în Grecia antică, Renaşterea în Europa şi Iluminismul din secolul al XVIII-lea; au existat deasemenea, perioade în care nota dominantă a unei culturi era cea religioasă sau teologică, perioade în care cultura se definea prin maxima dezvoltare a ideii de Polis sau de Stat.

Alte accepţii ale conceptului de cultură conduc la identificarea acestuia cu o serie de idealuri sau de obiective spirituale care se concretizează – sau le pot influenţa – într-o serie de soluţii superioare la problemele pe care le ridică natura si viaţa sau într-o succesiune de provocări si situaţii specifice naturii şi vieţii.