Aplicarea Metodologiei Value-at-Risk pe Piața de Capital și Piața Valutară din România

Cuvânt înainte

Value-at-Risk îşi are obârşia în spiritul practic al preşedintelui J. P. Morgan, proaspăt pus în funcţie în 1990, Sir Dennis Weatherstone, care fiind nemulţumit de relativa confuzie a rapoartelor subordonaţilor săi vis-a-vis de nivelul riscurilor cu care se confrunta banca al cărei administrator era, le-a cerut acestora să dezvolte o tehnică financiară capabilă să-i ofere în fiecare zi, la orele 16:15, o expresie cantitativă exactă a expunerii băncii.

Departamentul din cadrul J. P. Morgan care s-a ocupat cu proiectarea noii tehnici s-a numit RiskMetrics iar ca urmare a succesului produsului său, cu aceeaşi denumire, făcut public în 1994 şi căruia i s-au adus îmbunătăţiri ulterioare, ultima versiune apărută în decembrie 1996 într-un document tehnic ce poate fi obţinut din pagina de web www.riskmetrics.com, s-a desprins de firma-mamă şi s-a format ca o entitate juridică de sine-stătătoare apaţinând J. P. Morgan. Firma se ocupă şi astâzi cu producerea şi vânzarea de produse financiare de ultimă generaţie. Acesta a fost începutul VaR-ului., RiskMetrics fiind primul model construit în spiritul VaR şi promovatorul incipient al metodologiei Value-at-Risk.

Analiza metodologiei–cadru VaR din această lucrare va începe prin definirea noţiunii şi prezentarea avantajelor şi limitelor sale. Apoi va urma precizarea diferitelor modalităţi de calcul al VaR pentru portofoliile ce prezintă expuneri la riscul de piaţă. Aici voi exemplifica una dintre acestea (metoda simulărilor istorice) estimarea VaR a unui portofoliu constituit din două valute. Lucrarea continuă cu trecerea în revistă a modelelor de estimare a volatilităţilor şi corelaţiilor dintre diferite serii de timp şi cu prezentarea metodologiei RiskMetrics, explicitată printr-un studiu de caz aplicat pe piaţa românească de capital considerând un portofoliu constituit din cinci acţiuni cotate la Bursa de Valori Bucureşti. Aprecierile finale sumarizează aspectele prezentate şi oferă părerea personală a autorului privind aplicarea metodologiei-cadru Value-at-Risk pe pieţele valutară şi de capital de la noi.

I. Ce este Value-at-Risk?

VaR reprezintă o estimare maximă, cu o anunmită probabilitate, a nivelului pierderii valorii unui portofoliu la un orizont de timp stabilit.

Avantajele pe care estimarea valorii-la-risc le oferă rezidă din capacitatea sa de a exprima cantitativ, numeric, nivelul de risc al unui portofoliu la un moment dat precum şi cel al unei anumite poziţii deschise (în titluri ale pieţei de capital, în FX, commoditites sau credite acordate) de un agent economic, în speţă instituţie financiar-bancară. De aici, şi rolul său într-o alocare mai eficientă a capitalurilor de către bănci, în delimitarea riscului minim asumat de bănci ca unealtă în folosul băncilor centrale, precum şi ca instrument de măsurare a performaţelor. Există situaţii în istoria recentă a experienţei financiare în care implementarea unei metodologii VaR ar fi preîntâmpinat pierderi considerabile şi chiar falimente.

Cazul clasic este cel al Băncii Barings: Nick Leeson, şeful departamentului de trading al sucursalei din Singapore a Băncii Barings pierduse 100 de milioane de dolari din tranzacţiile efectuate cu opţiuni pe futures pe indicele bursier japonez Nikkei (a deschis poziţii short pe straddle sperând o volatilitate redusă a cursului contractelor futures) ca urmare a cutremurului din Kobe. Încercând să camufleze paguba şi să re-aducă cursul contractelor futures între bornele straddle-ului, traderul mizează pe creşterea pieţei contractelor futures mărindu-şi poziţia şi implicit expunerea băncii sale la riscul de piaţă. De altfel, el chiar înceracă să influenţeze piaţa prin achiziţii masive de contracte futures. Piaţa nu a reacţionat în sensul dorit de el, continuându-şi trendul descendent. Finalul a fost acela că banca a întregistrat pierderi de 800 de milioane de dolari în doar o săptămână, fapt ce a aruncat-o în incapacitate de plăţi şi deci în faliment. Dacă ar fi existat un sistem VaR centralizat, care să funcţioneze în timp real, atunci managementul superior ar fi aflat imediat de riscul considerabil la care agentul său din Singapore expusese portofoliul băncii şi implicit s-ar fi luat din timp măsurile necesare diminuării sale şi prevenitrii falimentului.

Metodologia VaR nu s-a dovedit însă a fi un panaceu pentru managementul riscurilor financiare, prezentând o serie de limite.

Ca o primă critică, deşi modelele VaR se dovedesc capabile să estimeze cu o destul de mare precizie nivelul riscurilor de piaţă şi de credit (totuşi această afirmaţie nu trebuie absolutizată), ele sunt inapte în a oferi soluţii pentru celelalte tipuri de riscuri, cum a fost cazul în următoarele situaţii: