Cheltuieli pentru agricultură

Capitolul 1. Aspecte generale

Agricultura reprezintă o ramură economică de interes strategic naţional, chemată să asigure securitatea hranei pentru populaţie şi să producă şi pentru export.

Ea este însă supusă unor fenomene naturale şi economice care influenţează direct producţia agricolă, cum sunt: calamităţile naturale, dăunătorii, bolile în domeniul creşterii animalelor sau variaţiile preţurilor produselor agricole.

Pentru a contracara efectele negative ale acestor fenomene şi pentru a-i asigura condiţii corespunzătoare de activitate şi dezvoltare, agricultura are nevoie de un important sprijin din partea statului.

În ţările dezvoltate, programele privind agricultura se bazează pe sprijinul financiar acordat de stat cu titlu nerambursabil. În aceste ţări finanţarea bugetară a căpătat caracterul unui instrument de intervenţie din partea statului în agricultură, de susţinere a intereselor unor categorii de producători sau de consumatori, de protejarea pieţei interne de concurenţa străină sau de cucerirea unor pieţe externe pentru plasarea surplusului de produse agricole.

La nivelul Uniunii Europene, din anul 1992 s-au stabilit noi direcţii de finanţare a agriculturii comunitare şi a agricultorilor pe seama fondurilor structurale comunitare. Fondul structural care acordă ajutoare financiare nerambursabile pentru agricultori şi acţiuni din agricultură este Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă (FEOGA). EI este structurat pe două secţiuni: garanţie şi orientare. Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă - secţiunea de garanţie (FEOGA-SG) este principalul instrument financiar pentru realizarea obiectivelor politicii agricole comune (PAC) cu cele doua direcţii de acţiune: agricultura şi dezvoltarea rurală.

FEOGA-SG reprezenta, în anul 2001, 45% din totalul cheltuielilor bugetului Uniunii Europene. Susţinerea financiară a agriculturii deosebit de puternică, a condus la menţinerea unor preţuri ridicate la produsele agricole din U.E., comparativ cu preţurile produselor agricole pe piaţa mondială. Acest fapt a necesitat modificări în PAC., reflectate prin reformele din 1992 şi 1999, ultimele înscrise în Agenda 2000.

Ele vizează "o deplasare a accentelor spre competitivitate, durabilitate şi multilateralitate şi o reducere a importanţei acordate unor obiective ca garantarea existenţei ofertei de produse agricole, subvenţiilor şi intervenţiilor asupra pieţei agricole”.

În România, agricultura este considerată prioritate naţională strategică; în politica economică a acestei ramuri se urmăreşte consolidarea proprietăţii private şi asigurarea pieţelor agricole. În "Strategia Naţională de Dezvoltare Economică a României pe termen mediu" se arată că rezultatele obţinute prin aplicarea măsurilor de reformă în sectorul agricol trebuie consolidate, avându-se în vedere securitatea alimentară a populaţiei şi necesitatea modernizării satului românesc.

Se va urmări şi stimula formarea de exploataţii agricole de dimensiuni optime, eficiente din punct de vedere economic; de asemenea "vor fi promovate politici de produs vizând sprijinirea creşterii eficienţei economice pe întregul lanţ de activitate agricolă, de la producţie până la comercializarea pe piaţa internă şi externă”.

Prin politica financiară pentru agricultură se urmăreşte să se creeze un sistem eficient de sprijinire a agriculturii folosind forme şi instrumente specifice. Astfel, în perioada 1997 - 2000 a fost folosit sistemul de cupoane valorice (pentru a facilita procurarea de materiale şi servicii agricole necesare diferiţilor producători agricoli), precum şi sistemul unor prime (acordarea prin CEC a unui sprijin de 1 milion lei la hectarul de teren cultivat) şi subvenţii pentru achiziţionarea de tractoare şi maşini agricole sau procurarea de seminţe şi material săditor certificat.