Euro Monedă Internațională

Cap.1 Caracteristicile și funcțiile unei monede internaționale

1.1 Istoricul monedei euro

Euro a fost lansat la data de 1 ianuarie 1999, devenind moneda unică a peste 300 de milioane de europeni. În primii trei ani, euro a fost o monedă invizibilă, utilizată numai în scopuri contabile, de exemplu pentru plăţi electronice. Numerarul în euro a fost pus în circulaţie abia la data de 1 ianuarie 2002, atunci când a înlocuit, la cursuri de schimb fixate irevocabil, bancnotele şi monedele naţionale, cum ar fi francul belgian sau marca germană.

În prezent, bancnotele şi monedele euro reprezintă moneda oficială în 17 dintre cele 28 de state membre ale Uniunii Europene, precum şi în insulele, departamentele şi teritoriile de peste mări, care fac parte din anumite ţări ale zonei euro sau sunt asociate acestora. Împreună, aceste ţări formează zona euro. Statele mici, respectiv Principatul Monaco, San Marino şi Cetatea Vaticanului folosesc, de asemenea, moneda euro, în baza unui acord formal încheiat cu Comunitatea Europeană. Andorra, Muntenegru şi Kosovo utilizează şi ele moneda euro, dar fără să fi încheiat un acord formal. Bancnotele (şi monedele) euro circulă pe scară largă în zona euro, în principal datorită turismului, călătoriilor de afaceri şi cumpărăturilor transfrontaliere. Într-o măsură mult mai mică, bancnotele naţionale „circulau” la nivel transfrontalier şi înainte de introducerea euro, fiind apoi „repatriate” către banca centrală emitentă, în special prin intermediul băncilor comerciale. Aceste operaţiuni nu sunt necesare în cazul monedei euro. Totuşi, întrucât o cantitate semnificativă de bancnote euro părăseşte ţara emitentă, fiind destinată efectuării de plăţi în alte ţări din zona euro, băncile centrale trebuie să le redistribuie pentru a evita ca în unele ţări să se înregistreze un deficit de bancnote, iar în altele, un excedent. Aceste transferuri de mare amploare sunt coordonate în mod centralizat şi finanţate de către BCE. De la momentul introducerii numerarului în euro în anul 2002, bancnotele euro în circulaţie au înregistrat o creştere constantă, din punct de vedere atât valoric, cât şi cantitativ. Numerarul este de departe cel mai utilizat mijloc de plată pentru tranzacţiile de mică valoare efectuate în zona euro din perspectiva numărului de tranzacţii, deşi, în termeni valorici, acesta deţine o pondere semnificativ mai scăzută. În ambele situaţii, însă, rolul numerarului s-a restrâns treptat în ultimele decenii, în timp ce utilizarea cardurilor de debit şi de credit s-a intensificat, estimările relevând continuarea acestei tendinţe.

Euro este parte integrantă a procesului unificării politice europene, proces început în 1946 de către Winston Churchill cu scopul creării „Statelor Unite ale Europei” care să aducă “ fericire, prosperitate.Ideea lui Churchill a prins contur în 1952, atunci cand 6 țări vest-europene au creat Comunitatea Europeană a Carbunelui și Oțelului, aceste fiind cele mai puternice resurse. După doar 6 ani prin Tratatul de la Roma a luat naștere Comunitatea Economică Europeană. Scopul acesteia a fost de a reduce barierele comerciale, coordonarea politicii în domeniul transportului și a agriculturii, libera circulație a forței de muncă și a capitalului în cadrul statelor membre și cel mai important de menținerea păcii în Europa occidentală. Totul a avut un succes foarte mare, comerțul european mărindu-și valoarea de patru ori. La sfârsitul anilor 60 marca germana și francul francez au început să se devalorizeze astfel ca în luna decembrie a anului 1970 se aduce în discțtie pentru prima data termenul de „Uniune Economica Monetara” în raportul Werner. Un plan bine realizat însa la care America nu dorește să ia parte, refuzând să îsi riște rezervele de aur. Datorită stabilizării economiei după lungi dezbateri se înfințeaza Actul Europei unice prin care se promitea înlăturarea tuturor controalelor de frontieră, a tarifelor, a vămilor si restricțiilor legate de capital și de forța de muncă. Raportul Delors din 1989 prezenta trei etape în crearea unei singure monede trans-europene, raport asemănator cu cel a lui Werner însa care de aceasta data a fost foarte bine primit.

Denumirea monedei unice a constituit subiect al multor controverse. Unii susțineau că moneda unică trebuie să fie marca germană sau francul, în timp ce alții sustineau că ECU este cea mai potrivită denumire. În cadrul Consiliului European de la Madrid din decembrie 1995 s-a decis renunțarea la numele ECU și adoptarea numelui EURO pentru viitoarea monedă unică. Ideea de a se adauga prefixul “euro” la numele monedelor naționale a fost respinsă pentru a evita unele divergențe precum “ euromarca este mai puternica ca eurofrancul”; astfel nu s-ar mai fi vorbit despre moneda unică. La 15 iulie 1997 a fost luata decizia utilizării unei prescurtări oficiale pentru euro, “EUR”.

1.2 Caracteristicile monedei euro

Abordarea monedei euro în ipostaza sa de monedă internațională trebuie să respecte caracteristicile și funcțiile unei monede internaționale.

Țara a cărei monedă este internațională realizează schimburi cu toată lumea. Nevoia de monedă este justificată prin nevoia de a cumpăra bunuri și servicii.Moneda internațională este considerată cea mai stabilă în raport cu bunurile pe care aceasta le evaluează. O monedă internațională servește pentru a defini valoarea tranzacțiilor internaționale și pentru a garanta stabilitatea.

De asemenea, o monedă internațională beneficiază de un suport instituțional care ii permite să pună în mișcare un sistem de împrumuturi și credite intenaționale. Un sistem bancar mondial dezvoltat, o piață monetară internațională aprovizionată și rentabilă permite tării sau țărilor posesoare de monedă internațională să satisfacă cererea mondială de monedă internațională, fără pericole pentru echilibrele lor interne și externe.

O monedă internațională trebuie să fie imediat disponibilă. Totodată, ea trebuie să fie disponibilă în cantități suficiente pe piețe, iar tranzacțiile să fie din ce în ce mai semnificative ca volum. Această situație este percepută ca tările posesoare de monedă internațională să accepte ca părți crescătoare de monedă să se treaca sub control străin. Acest lucru nu este acceptabil pentru țara monedei internaționale decât dacă o anumită proporție din monedă este menținută între aceste utilizări internaționale și alți indicatori reprezentativi ai propriei sale forțe internaționale.

O monedă mondială este o monedă fiduciară. Ea se impune prin încrederea pe care o inspiră, serviciile pe care le face și nu atât sub presiunea puterii care în anumite condiții nu ar exista.

O altă caracteristică a monedei internaționale este aceea că trebuie să aibă puterea să stingă obligații de plată între orice agenți nu numai între băncile centrale. Băncile pot înțelege și să propună monede fictive, construcții abstracte, care adesea le deservesc propriilor lor scopuri de echilibrare. Ele nu vor putea astfel să își impună punctul de vedere asupra unei comunități internaționale, incontrolabile prin diversitatea și divergența intereselor sale.