Euro, monedă internațională

CAP. I: Caracteristici şi funcţii ale monedei internaţionale

1.1. Scurt istoric privind apariţia monedei internaţionale

Pânã dupã Primul Rãzboi Mondial, relaţiile valutar-financiare internaţionale au avut un caracter bilateral, s-au bazat pe mecanismele pieţei, pe normele şi reglementãrile sistemelor monetare naţionale ale statelor partenere şi nu putem vorbi de un sistem monetar internaţional. Însã sistemele monetare naţionale bazate pe etalonul aur-monedã au fost, începând cu mijlocul sec. XIX-lea un „etalon-lirã sterlinã” , moneda britanicã a servit, în principal, mecanismele de plãţi şi operaţiunile financiare dintre spaţiile naţionale.

Perioada dintre cele douã rãzboaie mondiale apare ca o etapã de tranziţie în cursul cãreia centrul se deplaseazã de la Marea Britanie spre SUA, de la lira sterlinã la dolar, ca urmare a puternicului avânt economic înregistrat de SUA. Însã treptat s-au fãcut simţite puternice fenomene de dezechilibru financiar valutar interstatal. Mai ales în timpul crizei economice din 1929-1933 au început sã aparã politici de autarhie financiarã şi monetarã şi diverse blocuri financiar-valutare în vederea promovãrii unor acţiuni concertate în acest sens. S-a fãcut, astfel, tot mai resimţitã nevoia unui cadru juridic şi instituţional general care sã reglementeze politica valutarã a statelor şi agenţilor economici pe plan internaţional. S-a pus tot mai mult la ordinea zilei necesitatea presantã a creãrii, prin negocieri şi reglementãri comune, a unui sistem monetar intenaţional, pentru a se introduce mai multã ordine şi disciplinã în relaţiile financiar-valutare interstatale. Aşa se explicã faptul cã reprezentanţii a 44 de state s-au întrunit între 1-22 iulie 1944 la Bretton Woods (SUA) şi au hotãrât crearea celui dintâi sistem monetar internaţional. În fapt, s-a reconsolidat sistemul monetar bazat pe etalonul aur-devize prin întãrirea poziţiei dolarului, întrucât, în urma acestei Conferinţe, definirea şi convertirea monedelor naţionale, ca şi constituirea rezervelor de lichiditate urmau sã se facã numai prin aur şi dolari SUA, nu şi prin aur şi mai multe devize ca mai înainte. A fost aceasta o reflectare a poziţiei economice, politice şi financiar-valutare dominante a SUA. Aceastã ţarã, ieşind din rãzboi mult întãritã în comparaţie cu concurentele sale, şi-a sporit considerabil puterea sa economicã şi financiarã, deţinând douã treimi din rezervele oficiale de aur ale ţãrilor dezvoltate.

Dupã cãderea sistemului de la Bretton Woods, în 1971, dolarul SUA a fost, în mai multe rânduri, contestat în rolul sãu de monedã internaţionalã. Aceasta s-a întâmplat, în particular în perioadele de extremã slãbiciune a monedei americane, aşa cum a fost la sfârşitul anilor ’70. Cu toate acestea, nici o altã monedã naţionalã nu a fost în mãsurã de a deveni a veritabilã concurentã pentru dolarul SUA.

Punerea în circulaţie a EURO este de naturã sã modifice aceastã situaţie. Euro este o monedã emisã de o entitate care, chiar dacã perimetrul sãu este la început mai restrâns (iniţial 11 ţãri iar începând cu 2001 şi Grecia), are un PIB superior celui al Japoniei şi comparabil cu cel al SUA. În plus, deja Uniunea Europeanã este prima putere comercialã mondialã. Drept urmare, euro ar putea deveni un adevãrat concurent al dolarului în calitate dee monedã internaţionalã.