Gestiunea Financiară a Întreprinderii

Capitolul 1 Noţiuni introductive în finanţele întreprinderii

1.1. Conţinutul finanţelor întreprinderii

Noţiunea de finanţe are un dublu sens: un sens privat de finanţe ale agenţilor economici şi altul public de finanţe ale statului. Finanţele private reprezintă un ansamblu de agenţi care realizează gestiunea financiară a patrimoniilor întreprinderilor.

Conţinut finanţelor private poate viza, în mod egal, trei modalităţi de manifestare a acestora:

- practică financiară;

- politică financiară;

- teorie financiară având în vedere constituirea în timp a unei ştiinţe a finanţelor.

Pentru toate manifestările finanţelor obiectivul fundamental este maximizarea valorii întreprinderii.

Fig. 1.1 Modalităţi de manifestare ale finanţelor private

1.2 Practica financiară

Finanţele pot face obiectul unei practici de întreprindere şi implicit obiectul unei acţiuni. Stăpânirea tuturor mijloacelor şi instrumentelor pentru atingerea obiectivului fundamental (maximizarea valorii întreprinderii) face obiectul gestiunii financiare a întreprinderii.

În activitatea lor gestionarii financiari trebuie să respecte cel puţin trei condiţii imperative:

- obţinerea unei rentabilităţi a plasamentelor efectuate de acţionari compaativ cu alte investiţii de pe piaţa financiară şi în raport cu gradul de risc asumat prin investirea capitalului într-o întreprindere;

- asigurarea unei solvabilităţi corespunzătoare vizavi de creditori deoarece se lucrează într-un mediu aleator, cu probabilităţi de variaţie a şanselor de câştig şi ca urmare cu grade diferite de risc;

- asigurarea unei flexibilităţi de acţiune pentru „actorii” întreprinderii. Într-o stare economică concurenţială, fiecare din aceşti „actori” (acţionari, creditori, salariaţi, furnizori, clienţi, statul etc.) îşi stabileşte o strategie individuală pe care urmăreşte să o ducă la îndeplinire. Gestiunea financiară constă în îndeplinirea obiectivului fundamental al întreprinderii concomitent cu armonizarea intereselor participanţilor.

Gestiunea financiară este un ansamblu de acţiuni privind administrarea resurselor băneşti ale întreprinderii. La rândul ei gestiunea financiară poate fi delimitată în: gestiune pe termen scurt şi gestiune pe termen lung. Gestiunea financiară pe termen scurt are rolul de a asigura echilibrul între nevoi şi necesităţi pe termen scurt în timp ce gestiunea financiară pe termen mediu şi lung urmăreşte stabilirea unei strategii financiare de creştere şi consolidare a valorii întreprinderii.

Astfel gestiunea financiară pe termen scurt cuprinde:

- gestiunea stocurilor;

- gestiunea clienţilor;

- gestiunea creditelor;

- gestiunea riscului valutar;

- gestiunea trezoreriei;

- gestiunea exploatării.

Gestiunea financiară pe termen lung are în vedere:

- gestiunea investiţilor;

- gestiunea capitalurilor proprii;

- gestiunea datoriei financiare;

- gestiunea riscului de plată a dobânzii;

- bugetul investiţiilor.

Gestiunea financiară nu ar fi posibilă fără o planificare financiară coerentă şi un control de gestiune riguros. Sistemul de bugete al întreprinderii se construieşte pe structură ierarhică de la bugetele de orientare generală (3-5ani), la cele anuale (de exploatare) şi în final operaţionale (de trezorerie).

Analiza financiară are drept scop determinarea stării de performanţă financiară, a punctelor tari şi slabe ale gestiunii financiare din exerciţiul precedent. Determinările se realizează pe baza documentelor contabile de sinteză: bilanţul şi contul de profit şi pierdere. Aceasta poate fi delimitată în analiză internă şi analiză externă. Aceste tipuri de analiză au obiective diferite astfel: dacă în analiza financiară internă este urmărită capacitatea întreprinderii de a degaja fluxuri nete de trezorerie (cash-flow-uri), în analiza financiară externă este vizată realizarea echilibrului financiar şi asigurarea unei anumite rentabilităţi.

Pe baza concluziilor desprinse din analiza financiară este fundamentată întreaga politică economică şi financiară a întreprinderii. Principalele acţiuni ale analizei financiare sunt:

- analiza echilibrului financiar pe baza bilanţului;

- analiza marjelor de rentabilitate pe baza contului de rezultate;

- diagnosticul financiar al rentabilităţii;

- analiza fluxurilor financiare pe baza tabloului de finanţare.

1.3 Politica financiară

Politica financiară este expresia unei alegeri, a unei decizii tactice sau strategice ce vizează atingerea, în cea mai bună măsură a obiectivului de maximizare a valorii. La nivelul întreprinderii se pot identifica 3 politici financiare:

- politica de investiţii;

- politica de finanţare;

- politica de distribuire a dividendelor.

În politica de investiţii alternativele în luarea deciziilor pot fi:

- specializarea, respectiv adâncirea profilului de activitate prin asimilarea de produse şi tehnologii noi. Pentru aceasta se vor propune investiţii interne în achiziţionarea de echipamente noi, în perfecţionarea personalului etc. Acestui gen de investiţii i se asociază riscul unei mari specializări dar şi rentabilitatea cuceririi temeinice a segmentului de piaţă respectiv;

- diversificarea, respectiv cumpărarea de participaţii la capitalul social al unor societăţi. În acest caz sunt cumpărate titluri financiare având ca rezultat diminuarea riscului, pe fondul unei rentabilităţi mai moderate determinată ca medie a rentabilităţii diferitelor activităţi interne şi externe ale întreprinderii.

Alegerea uneia dintre aceste variante sau a unei combinaţii între ele se fundamentează pe contribuţia lor la creşterea valorii întreprinderii.

În politica de finanţare alternativele de decizie oscilează între alegerea unor surse:

- interne rezultate din autofinanţare sau din cesiunea activelor fixe sau circulante;

- externe respectiv atragerea de capitaluri din afara întreprinderii. Aceste surse pot fi proprii (atragerea de capitaluri noi de la acţionari sau de la asociaţi) şi împrumutate (de la bancă sau de la împrumutători publici).

Criteriul de selectare a uneia sau alteia sau a unei combinaţii între ele este costul mediu ponderat al capitalului.

Politica de dividend, priveşte decizia AGA de a distribui dividende, ce au rezultat la încheierea exerciţiului financiar şi/sau de a le reinvesti în dezvoltarea întreprinderii. Reinvestirea profitului conduce la creşterea capacităţii de autofinanţare, creşterea autonomiei financiare pe fondul insatisfacţiei acţionarilor. Distribuirea unor dividende mari conduce la creşterea încrederii publicului faţă de întreprindere şi ca urmare sporirea valorii de piaţă a firmei.

1.4 Teoria financiară

Conţinutul finanţelor face obiectul unei teorii recente care s-a cristalizat în ultimii 50 ani ca un domeniu distinct de investigaţie ştiinţifică. Teoria financiară cuprinde:

- un sistem de ipoteze, pentru caracterizarea pieţei financiare în raport cu o piaţă perfectă;

- un sistem de modele, cu grad crescător de generalitate pentru formalizarea acestor ipoteze;

- verificarea empirică a formalizărilor anterioare (ipoteze şi modele);

- teste de validare a verificărilor făcute pe vaste eşantioane de întreprinderi, cuprinzând mari baze de date empirice.

1.5 Obiectivul fundamental al întreprinderii

Găsirea acestui obiectiv constituie identificarea raţiunii întregii activităţi activităţi desfăşurate. În timp au fost elaborate mai multe teorii financiare în cadrul cărora unul dintre obiective a fost determinarea obiectivului fundamental al întreprinderii:

- teoria economică neoclasică a identificat drept obiectiv major maximizarea valorii întreprinderii sau maximizarea valorii proprietarilor. În formă iniţială, acest obiectiv era exprimat sub forma maximizării profiturilor, ca sursă principală pentru creşterea valorii întreprinderii. Pentru întreprinderile care cotează la bursă, acest obiectiv se poate exprima prin maximizarea capitalizării bursiere;

- teoriile manageriale (directoriale) privesc întreprinderea ca un grup de indivizi cu obiective individuale specifice. Pentru aceştia se caută o maximizare a funcţiei de utilitate din punct de vedere al conducerii întreprinderii. Această funcţie de utilitate, se construieşte pe baza a cinci variabile independente: mărimea salariilor managerilor, efectivul de personal, volumul investiţiilor, nivelul costurilor, profiturile. Scopul urmărit prin această funcţie de maximizare a utilităţii este creşterea economică a întreprinderii. Această creştere poate fi văzută sub forma unei creşteri a cifrei de afaceri sau a activului economic total.