Întocmirea unui Plan de Credite la o Bancă

Capitolul 1. Introducere

Economia de piaţă presupune în mod necesar existenţa unui sistem bancar care să asigure mobilizarea tuturor disponibilităţilor monetare ale economiei şi orientarea lor temporară în desfăşurarea de activităţi economice eficiente.

Prin activitatea desfăşurată de bănci, de colectare de resurse financiare concomitent cu plasarea acestora spre unităţile care resimt nevoi temporare suplimentare, acestea îndeplinesc un rol important de intermediere bancară. În acest sens, creditul devine instrument activ în stimularea dezvoltării economiei, prin intermediul lui încurajându-se acţiunea anumitor fenomene, în funcţie de obiectivele urmărite a se realiza.

Creditul este indispensabil economiei, de aceea modul de acordare a acestuia are o importanţă majoră, aici intervenind funcţia băncii de analist financiar pentru a orienta resursele spre cele mai eficiente plasamente.

În angajarea resurselor lor, băncile se confruntă cu o serie de riscuri:

• riscul de nerambursare;

• riscul lipsei de lichiditate;

• riscul variaţiei ratei dobânzii pe piaţă;

• riscul de capital;

• riscul repatrierii capitalului în condiţiile creditării externe (riscul valutar şi riscul de ţară).

Acordând credite, banca îşi asumă mai multe tipuri de riscuri, acestea fiind determinate fie de calitatea celui care face împrumutul, fie de evoluţia economică generală, fie de structura generală a băncii.

Se cunoaşte faptul că performanţa bancară are două dimensiuni: rentabilitate şi risc, iar managementul bancar urmăreşte maximizarea performanţelor bancare prin armonizarea următoarelor obiective: maximizarea rentabilităţii băncii, minimizarea expunerii la risc şi încadrarea în normele de calitate şi comportament prudenţial.

Considerarea tuturor riscurilor este un fapt necesar şi important pentru fiecare bancă, dar în condiţiile amplitudinii procesului de recreditare, cunoaşterea, evitarea şi prevenirea lor este de o deosebită relevanţă la nivel naţional.

Capitolul 2. Sistemul bancar

2. 1 Instituţii financiar - bancare

Instituţiile implicate în asigurarea legăturii sectorului monetar, cu economia, prin intermediul pieţei monetare şi a pieţei capitalurilor, sunt denumite intermediari financiari, din care fac parte sectorul bancar şi instituţiile financiare nebancare, cum ar fi casele de afaceri, societăţi de construcţii, companii de asigurări, fonduri de pensii, trusturi de investiţii.

Băncile au apărut cu multe secole în urmă; iniţial, activităţile bancare s-au limitat la păstrarea valorilor imobiliare ce le erau încredinţate şi la executarea plăţilor ordonate de clienţi. Forma modernă de organizare a unităţilor bancare a fost prefigurată de Banca din Amsterdam (1609) şi apoi de Banca Angliei (1694). Datorită unui amplu proces de dezvoltare şi perfecţionare, băncile contemporane şi ceilalţi intermediari financiari s-au impus in ultimul secol ca un agent economic angrenat foarte activ.

Băncile, instituţiile financiare, societăţile de asigurări – private, publice, mixte – reprezintă acel agent economic agregat care îndeplineşte rolul de intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici, gestionează instrumentele monetare şi pârghiile financiare ale unei ţări.

Serviciile financiar - bancare, indiferent de forma de proprietate a celor care le prestează, se desfăşoară pe bază comercială, lucrativă. Băncile au îndeplinit şi îndeplinesc două categorii de funcţii: active şi pasive.

Principala funcţie activă a băncilor comerciale constă în acordarea de împrumuturi solicitanţilor care întrunesc condiţiile de bonitate financiară: capacitate economică a unei persoane fizice sau juridice de a restitui, la scadenţă, creditele contractate împreună cu dobânzile aferente, respectiv încrederea pe care o inspiră un solicitant de credite.

Împrumuturile se acordă fie pe seama capitalurilor proprii ale băncilor, fie pe cea a soldului activ rezultat din diferenţa relativ permanentă dintre depunerile clienţilor şi restituirile medii solicitate de aceştia la un moment dat.