Lucrări practice la plasamente pe piața de capital

Capitolul I

Criza financiară actuală

Despre iminenţa crizei globale au avertizat mai mulţi economişti reputaţi sau oameni de afaceri proeminenţi. Încă de prin 1995-1996, George Soros vorbeşte despre „excesele“ capitalismului. Speculator de talent, cel care a îngenuncheat lira sterlină în 1992 afirmă insistent că pieţele financiare au nevoie de reguli. Warren Buffett, cel mai bogat pământean în acest an, vorbeşte foarte clar, în interviurile acordate postului de televiziune CNN şi ziarului „New York Times“, despre instrumentele financiare derivate ca despre adevărate arme de distrugere în masă, tot el recunoaste că există lupta de clasă, clasa deţinătorilor de mari capitaluri fiind pe punctul de a câstiga războiul. Această convingere, atât de răspicat expusă de către capitalistul cu cel mai mare succes, a fost impulsul pentru susţinerea unui sistem de impozitare progresivă mai accentuată. Şi laureatul Nobel pentru economie J. Stiglitz demonstrează de ani întregi că economia se află pe un drum accidentat.

De aproape patru decenii, noua religie în economie ne îndeamnă să credem că pieţele dereglementate, capitalurile hai-hui, impozitele mici şi încurajarea pe toate căile a acumulării de capital vor conduce neapărat nu doar la creştere economică continuă, ci şi la bunăstarea tuturor. Dar politica salarială prudentă a determinat reducerea constantă a ponderii remunerării muncii în favoarea recompensării capitalului. Pentru ca acţionarii companiilor să primească din ce în ce mai mult din valoarea adăugată creată s-au introdus noi forme de cointeresare a managerilor în distribuirea dividendelor din ce în ce mai grase. Toate au fost prezentate drept căi prin care competiţia între firme este câstigată de cel mai bun management. Aceasta este calea de aur către menţinerea unei creşteri neinflaţioniste - ni s-a spus. Moderarea salarială a asigurat scăderea inflaţiei. Dar interesul personal al managerilor în asigurarea unor dividende mari pentru acţionarii companiilor a determinat atât dezvoltarea preponderent pe credit a firmelor, cât si niveluri salariale modeste pentru angajaţi. În consecinţă, mare parte din bunăstarea claselor mijlocii şi a claselor populare s-a menţinut prin credit. S-a ajuns însă la capătul acestui drum. Când solvabilitatea consumatorilor obisnuiţi s-a gripat, tot sistemul economic şi financiar a început să facă febră.

Poate că acest model de crestere economică nu este inflaţionist, dar, cu siguranţă, nu este nici sustenabil. În acest moment, trebuie să ne decidem: redefinim echilibrul între plata muncii şi plata capitalului pentru a asigura funcţionarea motoarelor economice sau ne împovărăm copiii cu rambursarea miliardelor cu care unii ne tot presează să majorăm datoria publică pentru a reporni economia pe acelasi drum de până acum?

Facem donaţii de două parale şi reducem bugetele publice pentru cei aflaţi în nevoie, dar nu punem stavilă lăcomiei care a urcat până la cer speculaţia multiplicatoare a marilor profituri. Vom şti dacă în programul anti-criză este vorba de investiţii pentru bunuri sociale sau doar de îndatorarea noastră în contul profitului lor.

În realitate, avem de-a face cu o criză cronicizată de supraconsum pe piaţa internă, amplificată de salariile crescute peste productivitate, pensiile majorate fără suport şi generozitatea exagerată în sectorul bugetar.

Asta, în contextul scăderii exporturilor, cu o cerere scăzută pe piaţa europeană, care are şi va avea ca efect scăderea gradului de utilizare a capacităţilor de producţie, propagarea rapidă a şomajului tehnic sau a disponibilizărilor şi, implicit, ajustarea veniturilor disponibile pentru consum.

Suplimentar, criza a mai intervenit în ajustarea cererii prin posibilităţile reduse de susţinere a nivelului de trai cu ajutorul românilor care lucrează în străinătate (cu afectarea probabilă a deficitului de cont curent, oricum mult peste cota de alarmă dacă îl raportăm la PIB). Aceştia trimiteau bani cu precădere din ţări aflate în recesiune marcată după jumătatea acestui an, precum Spania şi Italia.

2008 a fost un an greu pentru investitorii la bursă, scăderea indicelui BET în 2008, de 71% şi cea a indicelui BET-FI, de 84%, sunt nu numai cele mai mari variaţii negative din istoria celor doi indici, dar şi scăderi de neimaginat cu mai puţin de un an în urmă.

Cei mai mulţi investitori au avut pierderi în 2008: majoritatea au pierdut sume de bani pe masura ce portofoliile au scăzut în valoare (mai mult pentru cei care nu au înţeles

desfăşurarea şi amploarea crizei, mai puţin pentru cei care au analizat în mod obiectiv

situaţia).

Greşeala cea mai mare pe care o fac investitorii la bursă este că se blochează într-o anumită strategie, modalitate de gandire sau tehnica de analiza şi pierd din vedere contextul general.

Casele de avocatură, considerate printre cei mai fini senzori cu care se pot măsura performanţele mediului de afaceri, susţin că efectele crizei internaţionale, devastatoare pe pieţele externe, se fac simţite în România doar prin atitudinea mai prudentă a investitorilor, nicidecum prin stagnări sau suspendări de proiecte. Piaţa resimte o încetinire a tranzacţiilor imobiliare, a emisiunilor de acţiuni şi a finanţărilor de proiecte, dar în domeniile „Fuziuni şi achiziţii“, „Corporate“, „Litigii“ şi „Energie“ activitatea nu pare deloc afectată.

Chiar dacă în ultimele patru luni n-au putut fi raportate prea multe tranzacţii noi, faţă de cele prezentate de SFin la sfârsitul primului semestru din 2008, avocaţii sunt optimisti. Explicaţia este simplă: economia a fost nesemnificativ afectată de criza externă, singurele efecte vizibile fiind doar amânarea unor proiecte ca urmare a „scumpirii banilor“ pentru investiţii şi a prudenţei investitorilor.

Evident, cele mai încercate domenii au fost imobiliarele şi finanţările, băncile şi investitorii devin mai selectivi, se re-echilibrează poziţia de negociere între dezvoltator şi finanţator/investitor, tranzacţiile durează mai mult şi sunt mai scumpe. În general se remarcă o prudenţă mai mare a celor care contribuie cu partea financiară.