Posibilități de Contracarare a Evaziunii Fiscale

Capitolul 1 : EVAZIUNEA FISCALĂ

1.1 Noţiune

Încă de la începutul secolului, juriştii romani au fost preocupaţi de definirea evaziunii fiscale, în acest scop, dându-se diferite definiţii, cum ar fi: “totalitatea procedeelor licite şi ilicite cu ajutorul cărora cei interesaţi sustrag în mică sau mare parte, averea lor, obligaţiunilor stabilite prin legile fiscale”, sau “ sustragerea de la plata obligaţiunilor fiscale prin transmiterea unor date eronate privind sursele şi veniturile impozabile”.

Evaziunea fiscală este rezultanta logică a defectelor şi inconvenientelor unei legislaţii imperfecte, a metodelor greşite de aplicare, precum şi a neprevederii şi nepriceperii legiuitorului a cărui fiscalitate excesivă este tot atât de vinovată că şi cei pe care îi provoacă prin aceasta, la evaziune.

Evaziunea fiscală reprezintă sustragerea prin orice mijloace, în întregime, sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetul asigurărilor sociale de stat şi fondurile speciale extrabugetare de către persoanele fizice şi persoanele juridice române sau străine.

În economia de piaţă, organele fiscale se confruntă cu un fenomen evazionist ce ia proporţii de masă din cauza tentaţiei de a fi sustrase de sub incidenţa legii, venituri impozabile cât mai substanţiale.

Dicţionarul Oxford, defineşte evaziunea fiscală ca fiind minimizarea obligaţiilor fiscale în mod legal şi prin mijloace de dezvăluire deplină faţă de autorităţile fiscale, aranjamentul afacerilor financiare în scopul reducerii obligaţiilor, în cadrul legii.

1.2 Formele evaziunii fiscale

În funcţie de modul cum poate fi săvârşită, evaziunea fiscală cunoaşte două forme de manifestare:

1.2.1. Evaziunea fiscală licita (legală)

1.2.2. Evaziunea fiscală ilicită

1.2.1. Evaziunea fiscală licita

Această formă de manifestare a evaziunii fiscale, reprezintă acţiunea contribuabilului de a ocoli legea, recurgând la o procedură neprevăzută a acesteia. Evaziunea fiscală legală nu este posibilă decât atunci când legea este lacunara sau prezintă dezavantaje. Aceasta, se realizează atunci când o anumită parte din veniturile sau averea unor persoane sau categorii sociale, este sustrasa de la impozitare datorită modului în care legislaţia fiscală dispune stabilirea obiectivului impozabil.

Contribuabilii găsesc anumite mijloace, şi exploatând insuficientele legislaţiei le eludează în mod legal, sustragandu-se în totalitate sau în parte de la plată impozitelor, tocmai datorită unei erori de legislaţie. Astfel, contribuabilii rămân în limita drepturilor lor, fără putinţă de a li se împută ceva, iar statul nu se poate apăra decât printr-o legislaţie clară, precisă.

Cele mai frecvente cazuri de evaziune în care se foloseşte interpretarea favorabilă a legislaţiei fiscale, în practică ţărilor cu economie de piaţă, sun:

• constituirea de fonduri de amortizare sau de rezervă, în cuantum mai mare decât cel ce se justifică din punct de vedere economic, micşorând astfel veniturile impozabile;

• practică unor societăţi comerciale de a investi o parte din profitul realizat în achiziţie de maşini şi echipamente tehnice pentru care statul acorda reduceri ale impozitului pe venit;

• venitul total al membrilor familiei poate fi împărţit în mod egal între aceştia, indiferent de contribuţia fiecăruia la realizarea lui, pe această cale

• obţinându-se o diminuare a cuantumului impozitului pe venit, care este datorat statului;

• folosirea în anumite limite a prevederilor legale cu privire la donaţiile filantropice, indiferent dacă acestea au avut loc sau nu, duce la sustragerea unei părţi din veniturile realizate de la impunere.

• scăderea din venitul impozabil a cheltuielilor de protocol, reclama sau publicitate, indiferent dacă au fost făcute sau nu.

Legea 12/1991 privind impozitul pe profit (Monitorul Oficial nr. 25 din 31.01.1991) reglementează cheltuielile care se scad din veniturile încasate în vederea diminuării profitului. Această listă a fost modificată în anexa 1, la Hotărârea Guvernului nr. 804 din 31.11.1991.

Interpretarea favorabilă a acestor dispoziţii ce acordă scutiri de impozit pe diferite perioade de la înfiinţarea societăţii în funcţie de profil, a dus la înfiinţarea unui număr deosebit de mare de societăţi cu profil comercial în scopul evaziunii fiscale.

1.2.2. Evaziunea fiscală ilicită

Spre deosebire de cea legală, se săvârşeşte prin încălcarea flagrantă a legii, profitându-se de modul specific în care se face impunerea. În acest caz, contribuabilul abuzează de prescripţia legală cu scopul de a se sustrage de la plată impozitelor, taxelor şi contribuţiilor cuvenite statului.

Evaziunea fiscală este frauduloasa, atunci când contribuabilul, obligat să furnizeze date în sprijinul declaraţiei în baza căreia urmează a i se stabili cota impozitului, recurge la disimularea obiectului impozabil, la subevaluarea cuantumului materiei impozabile sau la folosirea altor căi de sustragere de la plată impozitului.

În general, este dificil să se determine toate formele de evaziune de acest gen, ele fiind practic nelimitate. În activitatea fiscală există însă forme care se regăsesc mai frecvent:

• întocmirea de declaraţii false

• întocmirea de documente de plăţi fictive

• alcătuirea de registre contabile nereale

• nedeclararea materiei impozabile

• vânzările făcute fără factura, etc.

Micşorarea încasărilor bugetare din impozite, datorită evaziunii fiscale, este în mai multe state o problemă acută şi frecvenţa, mărimea acestora nefiind deloc neglijabilă.

În ţările cu o experienţă vastă în fiscalitatea adaptată cerinţelor economiei de piaţă, evaziunea fiscală specifică mai ales TVA şi poate fi întâlnită sub următoarele forme:

• fraudă pe termen lung, care apare atunci când un agent economic, care şi-a creat în timp o bună reputaţie prin comportament şi rezultate, încetează brusc plăţile, declarându-se în stare de faliment, după ce în prealabil a avut grijă să-şi transfere profitul în altă ţară;

• fraudă pe termen scurt, ce poate fi întâlnită atunci când o nouă întreprindere înfiinţată înaintează organelor fiscale o cerere justificată de rambursare a TVA, însă după rambursare, întreprinderea în cauză îşi încetează activitatea, iar plătitorul dispare;

• sindromul “Phoenix”, când o firmă ce avea obligaţii de plată a TVA, se declară în stare de faliment sau se lichidează, dar apare o altă firmă cu acelaşi director. În acest caz, organelor fiscale le revine sarcina de a încerca să încaseze impozitul de la unitatea falimentară sau lichidată.