Trasaturile, Formele și Locul Impozitelor Indirecte în Formarea Resurselor Financiare Publice

CAPITOLUL I: CARACTERIZAREA GENERALĂ A IMPOZITELOR PE VENITURILE PERSOANELOR FIZICE

1.1. Locul impozitelor pe veniturile persoanelor fizice în ansamblul sistemului de impozite

În primele decenii ale secolului al XX - lea, în locul impozitelor aşezate pe obiecte materiale sau pe diferite activităţi, cum sunt cele comerciale şi industriale, deci a impozitelor de tip real, şi-au făcut apariţia impozitele stabilite pe diferite venituri (salarii, profit, rentă) sau pe avere (mobiliară sau imobiliară), adică impozitele de tip personal, care au condus la extinderea impunerii prin aducerea printre plătitorii de impozite şi a marii mase a muncitorilor şi funcţionarilor. Deoarece treptat şi mai ales începând cu ultimele decenii ale secolului al XIX - lea, se înregistrează o creştere simţitoare a cheltuielilor publice, sporul de venituri realizat de stat prin introducerea impozitelor personale nu a fost suficient pentru acoperirea acestora, astfel încât asistăm şi la extinderea impunerii indirecte.

Impozitul reprezintă acea contribuţie bănească, obligatorie şi cu titlu nerambursabil, care este datorată, conform legii, la buget de către persoanele fizice şi/sau juridice, în raport cu capacitatea lor contributivă pentru veniturile pe care le obţin, pentru mărfurile pe care le produc şi/sau distribuie ori pentru serviciile şi lucrările pe care le prestează sau execută.

Impozitul asupra veniturilor persoanelor fizice se distinge prin incidenţa sa deosebit de vastă, dar şi prin controversele pe care le stârneşte mai ales în privinţa cotelor de impozitare practicate (progresive sau proporţionale). Fiind un impozit direct, plătit şi suportat de către indivizi, el este perceput ca elementul central al oricărui sistem fiscal, a cărui aşezare şi percepere este definitorie pentru aprecierea de ansamblu a caracteristicilor respectivului sistem fiscal. Caracterizat printr-o stabilitate remarcabilă în ceea ce priveşte contribuţia la formarea resurselor fiscale (între 25% şi 30% în ansamblul veniturilor fiscale în ţările OECD în perioada 1965 – 2007), impozitul pe veniturile persoanelor fizice prezintă caracteristici diferite a căror abordare comparativă va fi realizată pe exemplul unor ţări precum S.U.A., Franţa, Marea Britanie şi Germania.

În lumea occidentală, prima ţară care a introdus un asemenea impozit a fost Marea Britanie, ca mijloc de procurare a resurselor financiare necesare finanţării războaielor napoleoniene (la sfârşitul secolului al XVIII-lea). Statele Unite ale Americii au introdus şi ele un astfel de impozit în anul 1861, tot din necesitatea finanţării unor conflicte armate (războiul de recesiune). De altfel, necesitatea finanţării conflictelor armate a fost cauza principală a apariţiei acestui tip de impozit în peisajul fiscal modern, mărturie stând şi situaţia Franţei, ţară care a adoptat acest tip de impozit (l'impôt sur le revenu des personnes physiques) în preajma primului război mondial. Inspirându-se din modelul britanic, prima formă modernă de impozitare a veniturilor personale pe teritoriul actual al Germaniei a fost instituită la sfârşitul secolului al XIX-lea în Prusia de Est.

1.1.1. Trăsăturile impozitelor pe veniturile persoanelor fizice ca impozite directe

Impozitul reprezintă punctul nodal al fiscalităţii, fiind un produs al istoriei care a însoţit permanent statul în prefacerile la care acesta a fost supus de evoluţia evenimentelor, sau la cele la care statul a contribuit de-a lungul istoriei. La începutul existenţei sale, impozitul nu avea caracter permanent, iar rolul său era limitat şi obscur. Toate statele moderne şi-au bazat dezvoltarea economiilor şi extinderea puterii lor, pe fiscalitate, care a suferit numeroase prefaceri, fiind totodată la baza reformelor pe care statul le-a introdus de-a lungul timpului.

Modul în care a fost definit impozitul diferă în funcţie de modul în care a fost perceput şi s-a impus de la o etapă sau alta în decursul vremii.

Caracterul obligatoriu al impozitelor trebuie înţeles în sensul că plata acestora către stat este o sarcină impusă tuturor persoanelor fizice şi juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă sau posedă un anumit gen de avere pentru care, conform legii, datorează impozit.

Dreptul de a introduce impozite îl are statul şi el se exercită prin intermediul puterii legislative a Parlamentului, iar uneori în anumite condiţii, prin organele de stat locale. Parlamentul se pronunţă în legătură cu introducerea impozitelor de stat de importanţă naţională, iar organele de stat locale pot introduce unele impozite în favoarea unităţilor administrative-teritoriale. În România, conform Constituţiei, consiliile locale sau judeţene stabilesc impozitele şi taxele locale, în limitele şi condiţiile legii.

Impozitul se datorează numai pentru veniturile realizate şi bunurile deţinute, pentru mărfurile pe care le produc şi/sau distribuie ori pentru serviciile şi lucrările pecare le prestează sau execută. Rezultă că subiectele impozabile datorează contribuţia doar atunci când realizează veniturile prevăzute de lege ca impozabile şi atunci când dobândesc, deţin ori produc bunuri sau prestează/execută servicii/lucrări care, conform prevederilor legale sunt impozabile.

Impozitele sunt plăţi care se fac către stat cu titlu definitiv şi nerambursabil. În schimbul acestora, plătitorii impozitelor nu pot solicita statului un contraserviciu de valoare egală, apropiată sau mai mică.