Câmpia Română

INTRODUCERE

Prin această lucrare am încercat să realizez – pornind de la literatura de specialitate şi de la observaţiile de teren – o prezentare a stării actuale a rezervaţiilor naturale din partea centrală a Câmpiei Române (Teleorman – Mostiştea).

În ultimele decenii, presiunea antropică asupra peisajului natural de câmpie şi, implicit, şi asupra sectorului studiat, a devenit tot mai puternică. De multe ori, aceasta a fost în acord cu capacitatea de suport a mediului, dar au apărut şi numeroase consecinţe negative, pe care doresc să le prezint în lucrare.

Evidenţiind aspectele concrete ale mediului de câmpie, am avut în vedere, în principal, problemele protejării naturii (a biodiversităţii în mod deosebit) şi ale utilizării raţionale a resurselor din acest sector.

În studiul acestei zone geografice ne-am bazat pe o analiză atentă a factorilor fizico-geografici (geologie, relief, climă, hidrografie, sol), în contextul unor raporturi de cauzalitate şi interdependenţă în vederea stabilirii factorilor care favorizează sau impun restrictivitate în dezvoltarea şi menţinerea unor specii floristice şi faunistice în anumite condiţii de mediu.

Pe lângă bibliografia de specialitate, de un real folos la elaborarea acestei lucrări ne-au fost şi numeroasele informaţii cartografice alcătuite din hărţi geologice, topografice, pedologice ş.a.

Nu putem omite din gama lucrărilor consultate nici anuarele meteorologice şi hidrologice care, prin datele analizate, ne-au ajutat la stabilirea caracteristicilor regimului climatic şi hidrologic.

La acestea se adaugă şi rezultatele activităţii desfăşurate pe teren.

În privinţa structurii lucrării, aceasta cuprinde trei părţi, fiecare cu mai multe capitole şi subcapitole.

Prima parte cuprinde problematica importanţei ocrotirii naturii, tendinţele actuale în acest domeniu, precum şi un scurt istoric al ocrotirii naturii în România.

Partea a doua reprezintă studiul condiţiilor naturale din parte centrală a Câmpiei Române (geologia, relieful, clima, hidrografia, vegetaţia, fauna, solurile).

Partea a treia cuprinde prezentarea rezervaţiilor naturale din sectorul studiat şi o serie de probleme legate de existenţa lor, cum ar fi: starea actuală de conservare şi modul de ocrotire, factorii care pun în pericol elementele ocrotite, raportul dintre valorificarea turistică şi conservare etc.

Lucrarea de faţă a fost întocmită sub conducerea ştiinţifică a doamnei profesoare conf. dr. Cristina Muică, de ale cărei sugestii şi recomandări am beneficiat pe tot parcursul elaborării acestei lucrări. Îmi exprim astfel, şi pe această cale cele mai sincere mulţumiri doamnei profesoare conf. dr. Cristina Muică pentru preţiosul sprijin şi numeroasele îndrumări ce mi le-a dat în vederea finalizării acestei lucrări.

Partea I

CAPITOLUL I

OCROTIREA NATURII. SCURT ISTORIC AL OCROTIRII NATURII ÎN ROMÂNIA. TENDINŢE ACTUALE

Dezvoltarea civilizaţiei industriale de la mijlocul secolului trecut a produs modificări profunde şi accelerate mediului înconjurător, datorită solicitării din ce în ce mai mari a resurselor naturale, a extinderii suprafeţelor cultivate şi a schimbării sistemelor de cultură, a despăduririlor masive pentru obţinerea de masă lemnoasă şi de terenuri noi pentru agricultură, precum şi a altor activităţi cu impact asupra mediului. În acelaşi timp, civilizaţia industrială a făcut posibilă şi necesară o creştere demografică rapidă, a însemnat o puternică dezvoltare a procesului de urbanizare, a creat noi aglomerări umane pe spaţii restrânse.

Dobândind posibilitatea de a transforma mediul înconjurător, omul nu şi-a pus mult timp problema de a proceda raţional, în condiţii normale de echilibru şi dezvoltare a vieţii. Exploatarea iraţională, în primul rând, a resurselor regenerabile (păduri, floră, faună etc), a accentuat efectul nociv al acţiunilor omului asupra naturii.

Pretutindeni în lume, din ce în ce mai insistent, se impun acţiunile în sprijinul protecţiei mediului înconjurător, fiind una din preocupările contemporane prioritare.

Prin ocrotirea naturii înţelegem măsurile luate de stat sau de societate, în vederea opririi de la distrugere a unor anumite obiecte ale naturii, însemnate din punctul de vedere al ştiinţei, al culturii şi al economiei; anumite specii de plante şi animale, peisaje naturale, fenomene geologice, zăcăminte de roci sau minerale, fosile, peşteri, căderi de apă, lacuri sau izvoare, păduri, fâneţe sau ochiuri de stepă, întinderi de mare etc. Acestea constituie aşa-numitele monumente ale naturii.

Prin rezervaţii se înţeleg porţiuni de teritoriu, în care se urmăresc anumite scopuri ştiinţifice, economice sau de cultură, în care sunt oprite prin lege exploatarea economică a teritoriului, distrugerea stării lui naturale.

Conservarea dinamică a naturii implică, printre altele, cunoaşterea cauzală a dezechilibrelor din biosferă, la care a contribuit direct sau indirect factorul antropic, ca astfel să putem asigura generaţiilor viitoare un mediu prielnic dezvoltării vieţii.

În ţara noastră, iniţiativele ocrotirii naturii sunt vechi şi deosebit de bogate. Unele mărturii le găsim în operele cronicarului Ion Neculce şi ale ilustrului cărturar Dimitrie Cantemir.

Unele dintre primele încercări de reglementare a raporturilor omului cu natura datează încă din Evul Mediu, când exista „legea braniştei” – loc oprit unde nimeni nu avea voie să vâneze, să pescuiască, să păşuneze vitele şi nici măcar să cosească fânul fără voia stăpânului.

Mişcarea pentru ocrotirea naturii în ţara noastră s-a impus în perioada interbelică. Marea Unire a generat o vie activitate socială, politică, economică şi culturală. Ţara nu avea însă o lege pentru protejarea naturii şi o serie de zone pitoreşti erau ameninţate de diferiţi factori.