Dezastre Naturale

I. INTRODUCERE

Riscul se defineşte ca “posibilitatea de a cădea într-o primejdie, într-un necaz, într-o pagubă; pericol posibil” (Vol. III Dicţ. lb. române. Ed. Acad., p. 753). Deci, riscul natural este un pericol posibil, cauzat de manifestări extreme (violente) ale fenomenelor naturale.

Manifestările extreme ale fenomenelor naturale (cutremure, erupţii vulcanice, alunecări de teren, inundaţii, uragane etc.) au influenţă directă asupra omenilor şi asupra societăţii, în ansamblul ei.

Cunoaşterea acestor fenomene s-a accentuat în mod deosebit în ultimile 3 decenii, fiind astăzi în plină expansiune. Ea aparţine disciplinelor care fac eforturi de cunoaştere a mediului natural al planetei noastre, a impactului om - natură.

1. Creşterea extraordinară a populaţiei umane, în mod deosebit în ultimile două secole, are o semnificaţie deosebită în raporturile om - natură. Explozia demografică multiplică în progresie geometrică manifestările extreme ale factorilor naturali asupra oamenilor şi deci, a societăţii umane.

Omul a apărut în Africa orientală cu peste 3 MA în urmă, implantându-se progresiv în arii lărgite spre a ajunge în Europa şi Asia cu 1,5 MA în urmă. In Australia pare să fi apărut cu cca. 60.000 ani BP, iar în America de Nord cu cca. 30.000 ani BP. Populaţia umană totală care a existat pe Terra în ultimul stadiu glaciar al Cuaternarului (-30.000 – 20.000 ani PB) a fost estimată la câteva zeci de mii până la maximum câteva sute de mii de indivizi: 40.000-500.000.

Invenţia şi apoi dezvoltarea agriculturii, contemporane cu marea încălzire climatică care a condus la condiţiile actuale, au favorizat începând cu ultima tranziţie glaciar-postglaciar (-12.000- 10.000 ani BP) o primă creştere rapidă a populaţiei umane, apreciată a fi fost la cca. 100 milioane de indivizi.

Apoi, creşterea a devenit moderată şi relativ regulată până în secolul XVIII: 250 milioane de indivizi spre începutul erei creştine şi 500 milioane în 1650.

Incepând cu secolul XIX (datorită progreselor societăţii, industriale, a progreselor tehnice şi ştiinţifice în special în medicină, dar şi a fazelor succesive de cuceriri şi explorări de noi teritorii) s-a declanşat a doua creştere demografică, incomparabil mai puternică decât prima, evoluând rapid într-un regim exponenţial: un miliard de indivizi în 1830, pentru ca în 1900 specia umană să depăşească 1,6 miliarde, în 1950: 2,5 miliarde, în 1990: 5,2 miliarde şi în 2000: 6 miliarde. In ritmul actual această expansiune a speciei noastre ar trebui să se ridice în 2025 la o populaţie mondială de peste 8 miliarde de locuitori şi în 2050 la 10 miliarde!

Creşterea populaţiei mondiale este acompaniată de o puternică creştere a duratei mediei de viaţă, care contribuie la accentuarea presiunii demografice. Speranţa de viaţă oscila între 30-40 de ani până către 1850, a atins 50 ani spre 1900, apoi 60 ani spre 1950 şi 75 ani în anul 2000. Evident, speranţa de viaţă diferă de la o ţară la alta: 80 ani în Japonia, 47 de ani în Benin.

2. Etapele succesive de ocupare şi utilizare a mediului natural reprezintă o chestiune importantă a fi discutată. Intr-adevăr, istoria societăţii umane a fost marcată de etape succesive ale ocupării şi utilizării mediului natural, care prin evoluţia demografică s-au accelerat în ultimile secole şi au condus la modificări din ce în ce mai intense.

Vânătoarea, asociată pescuitului, este indiscutabil activitatea umană cea mai veche şi cea mai puţin perturbantă a mediului fizic. Din toate timpurile a folosit pentru procurarea hranei şi a îmbrăcămintei. Ea poate să fie acompaniată de acţiuni limitate de deforestare şi de fragilizare a solurilor.

Creşterea animalelor domestice, instaurată acum 10.000 de ani, a condus la o distrugere parţială a vegetaţiei originale prin aprindere şi tăiere. Dacă, creşterea tradiţională a animalelor conduce la o degradare moderată a mediului şi permite, chiar, o reînnoire a proprietăţilor nutritive a solurilor prin arderea resturilor vegetale, în schimb, creşterea intensă a animalelor – din ultimile decenii – accelerează degradarea, modifică chimic şi contaminează solurile. Au loc compactări şi distrugeri de structuri prin “călcări de copite”, acidificări şi dezoxidări, nitrificări etc. Işi pierd proprietăţile originale (permeabilitate, oxigenare, suport vegetal) şi sunt adesea abandonate în stadiu de pârloage vulnerabile eroziunii de către ape şi viituri.

Agricultura, a treia etapă de ocupare a terenurilor, s-a dezvoltat progresiv pe o mare parte a planetei, vegetaţia originală fiind înlocuită de specii de interes industrial sau agricol. Unele acţiuni practicate de mult timp, cum ar fi amenajările de versanţi prin terase etajate, au permis limitarea riscurilor de eroziune şi a alunecărilor de teren. Dar, practica şi apoi generalizarea monoculturilor au determinat denudarea periodică a solurilor şi, deci, accelerarea eroziunii lor (ex. preeriile nord-americane în timpul anilor 1930). Preocuparea de a se ridica productivitatea solurilor a condus la diverse modificări ale mediului, care s-au intensificat în perioadele cele mai recente: irigaţii, arături, folosirea îngrăşămintelor artificiale şi pesticidelor. Sedentarizarea diferitelor populaţii tradiţional nomade a determinat o supraexploatare şi apoi o sărăcire iremediabilă a solurilor din numeroase regiuni subaride.

Exploatarea resurselor minerale este practicată odată ce societăţile umane s-au organizat, aşa cum o dovedeşte chiar denumirile diferitelor unelte aparţinând etapelor de dezvoltare a civilizaţiilor: epoca pietrei, bronzului, fierului. Dar, ca şi în cazul altor activităţi umane, proporţia de extragere a minereurilor şi a altor resurse minerale, ca şi a daunelor rezultate, s-au multiplicat pe măsura industrializării, a creşterii nevoilor de combustibili fosili, a consumului de apă etc. Cu titlu de exemplu, consumul mondial de minereuri extrase din formaţiunile geologice între 1900 şi 2000 s-a înzecit!