Dezastrul de la Cernobal

INTRO

Există ore şi minute care schimbă cursul istoriei, când fiecare secundă, fiecare cuvânt rostit şi fiecare decizie luată degajă o tensiune aproape insuportabilă, şi îşi lasă amprenta nu numai asupra unei singure naţiuni, ci asupra destinului întregii omeniri. Se spune adesea că tocmai aceste ore, nu luni sau ani de acţiuni atent organizate şi planificate, provoacă cele mai semnificative schimbări. Totuşi, deşi aceste momente intră în istorie, de multe ori posteritatea ştie prea puţine despre tot ce s-a întâmplat, despre proporţiile uriaşe ale evenimentelor şi deciziile luate în acele câteva minute fatidice.

Cernobâl este o localitate nelocuita din Ucraina situat în nordul tarii, în apropiere de granita cu Belarus.(regiunea Kiev, raionul Ivankiv). Orasul e situat lînga lacul de acumulare Kiev, la confluenta râurilor Pripiat si Nipru.Prima atestare documentara 1193. Deasemenea, la aprox. 10 km de oras se afla Centrala Atomoelectrica Cernobâl-Lenin, cu patru reactoare energetice nucleare de timp RBMK-1000, la unul dintre care, în noaptea din 26-27 aprilie 1986 a avut loc cel mai grav accident nuclear din istoria energeticii atomice, cu urmari catastrofale atât pentru mediu, cât si pentru societate

PREMISE

Reactorul numărul 4 era un reactor cu grafit, care folosea ca agent de răcire apa. În acest tip de reactor, neutronii eliberaţi prin fisiunea nucleilor de uraniu-235 sunt încetiniţi (moderaţi) de grafit, pentru a se menţine o reacţie în lanţ. Căldura produsă de fisiunea nucleară în acest tip de reactor este folosită pentru a fierbe apa, iar aburul astfel obţinut pune în mişcare turbinele centralei nucleare. Acest tip de reactor a fost criticat de mulţi experţi în energie nucleară, în primul rând pentru că nu include o structură de siguranţă, dar consumă mari cantităţi de grafit pe post combustibil.

Accidentul produs în reactorul nr. 4 de la centrala nucleară din Cernobîl a avut loc în noaptea dintre 25 şi 26 aprilie 1986, în timpul unui test de siguranţă. Echipa care realiza testul respectiv intenţiona să verifice dacă turbinele puteau produce suficientă energie pentru a menţine în mişcare pompele de răcire, în eventualitatea unei pierderi de energie, până când se activa generatorul diesel pentru situaţii de urgenţă.

Pentru ca testul să nu fie întrerupt, sistemele de siguranţă au fost închise în mod deliberat. Reactorul urma să fie setat să funcţioneze la numai 25% din capacitatea totală. Această procedură nu a funcţionat însă conform planului. Din motive necunoscute, reactorul a ajuns să funcţioneze la mai puţin de 1% din capacitatea sa, ca urmare a fost nevoie de un nou reglaj, pentru a determina o uşoară creştere a acestei cifre. Totuşi, la 30 de secunde după începerea testului, s-a produs pe neaşteptate o creştere considerabilă a nivelului de energie. Sistemul de închidere a reactorului în situaţii de urgenţă, care ar fi trebuit să stopeze reacţia în lanţ, nu a funcţionat.

În câteva fracţiuni de secundă, nivelul energiei şi temperaturii s-a multiplicat de mai multe ori. Reactorul a scăpat de sub control, situaţie care a culminat cu o explozie violentă. Scutul superior al clădirii în care se afla reactorul, un “sigiliu” protector de 1 000 de tone, a fost pulverizat, iar la temperaturile de peste 2 000° C, combustibilul s-a topit. Învelişul de grafit al reactorului a luat foc şi, în infernul care s-a declanşat, produsele fisiunii radioactive, eliberate în momentul topirii miezului reactorului, au fost aruncate în atmosferă.

ACCIDENTUL

- În timpul testului de la Cernobîl au fost îndepărtate simultan un număr prea mare de tije de control, care au fost apoi reintroduse în reactor tot simultan, în timpul procedurii de oprire a reactorului în regim de urgenţă. Această procedură a determinat o creştere atât de dramatică a nivelului energetic, încât reactorul a fost distrus. O eroare similară, dar cu consecinţe mult mai puţin grave, se produsese deja într-un reactor de acelaşi tip în Lituania, în anul 1983. Această experienţă nu a fost însă transmisă şi personalului operaţional de la Cernobîl.

- Pentru a stinge focul şi a opri astfel eliberarea de materiale radioactive în atmosferă, pompierii au pompat apă ca agent de răcire în miezul reactorului, în primele zece ore de după producerea accidentului. Această încercare nereuşită de a stinge focul a fost apoi abandonată. Din 27 aprilie până în 5 mai, peste 30 de elicoptere militare au zburat pe deasupra reactorului în flăcări. Acestea au aruncat 2 400 tone de plumb şi 1 800 tone de nisip, încercând să înăbuşe flăcările şi să absoarbă radiaţiile. Toate aceste eforturi au fost însă inutile, ba chiar au agravat situaţia, deoarece sub aceste materiale aruncate căldura s-a înteţit. Temperatura din reactor a crescut deci încă o dată, la fel ca şi cantitatea de radiaţii eliberată. În ultima etapă a acestei lupte cu focul, miezul reactorului a fost răcit cu azot. Abia pe data de 6 mai s-a reuşit astfel ca focul şi emisiile radioactive să fie ţinute sub control.

- Cei 600 de oameni din echipa de pompieri a centralei, precum şi echipa de operare care a fost implicată în lupta cu focul, au alcătuit grupul cel mai sever iradiat. 134 dintre aceşti oameni au fost expuşi unor doze de radiaţii între 0,7 şi 13 sieverts (Sv). Aceste date înseamnă că, în decurs de numai câteva ore, aceşti oameni au fost expuşi unui volum de radiaţii de până la 13 000 de ori mai mare decât 1 millisievert. În Uniunea Europeană, 1 millisievert pe an este doza maximă de radiaţii la care poate fi expusă populaţia care trăieşte în apropierea unei centrale nucleare.

- 31 de muncitori au murit la scurtă vreme după acest accident. În total, aproximativ 800 000 de oameni au fost implicaţi în operaţiunile de curăţare de la Cernobîl, până în anul 1989. În prezent, sănătatea acestor oameni încă mai are de suferit de pe urma