Eutrofizarea Apelor

Eutrofizarea – fenomen caracteristic lacurilor sau altor ecosisteme acvatice, ce constă în dezvoltarea excesivă a unor specii fitoplantonice, îndeosebi alge albastre, alge verzi, flagelate, diatomee, datorită pătrunderii, direct sau indirect, a unor fertilizanţi cum sunt compuşii azotului, carbonului sau cei ai fosforului. Aceste ape au un aspect caracteristic de “supă de legume” cu miros specific de peşte stricat, mucegai, şi cu o culoare anume - verde, brună roşie – după speciile de alge dezvoltate în exces.

Procesul de eutrofizare constă în îmbogăţirea acestora cu substanţe nutritive pentru plante, fapt ce determină o proliferare excesivă a algelor şi a altor plante acvatice, deteriorarea calităţii apei din punct de vedere igienic şi estetic şi apariţia de dificultăţi în prelucrarea şi utilizarea ei în scop potabil, agricol sau industrial.

Eutrofizarea – formă a poluării de tip organic – reprezintă una din consecinţele nedorite ale intervenţiilor antropice, fenomenul, în evoluţia sa, fiind extrem de complex şi, totodata, urmat de o serie de efecte al căror impact asupra mediului nu poate fi ignorat.

Eutrofizarea se produce mai rar în râuri şi e mai puţin gravă ca cea pe lacuri. Se produce în multe zone şi pe cale naturală, dar de regulă lent. De aceea cel mai corect ca poluare de origine antropică ar trebui să vorbim de eutrofizare accelerată.

Indicatori ai eutrofizării:

Cele mai afectate ape sunt lacurile, care se clasifică după conţinutul de biomasă medie în:

lacuri oligotrofe - biomasă până la 10 mg/l.

lacuri mezotrofe - biomasă între 10-20 mg/l.

lacuri eurotrofe - biomasă peste 20 mg/l.

Alţi indicatori de eutrofizare ce se utilizează pe lângă producţia de biomasă sunt:

- conţinutul în oxigen dizolvat mg/l,

- conţinutul de azot şi fosfor,

- raportul dintre consumul chimic de oxigen (CCOMn) şi concentraţia în oxigen dizolvat,

- raportul azot mineral/fosfor total = 10.