Relieful dezvoltat pe roci carstificabile. studiu de caz Munții Apuseni

1. INTRODUCERE

Din punct de vedere fizico – geografic, caracteristica unui peisaj este dată de relief şi de vegetaţie, iar relieful, la rândul său de natura rocii şi de agentul modelator. Ceea ce reiese după acţiunea agenţilor modelatori, işi lasă bine amprenta asupra peisajului. Sunt uşor de distins formele create de vânt, de gheţari, de apa curgătoare sau de mare, dar mai greu este de identificat substratul pe care este edificat un peisaj şi iţi trebuie o oarecare experienţă ca să îţi dai seama, după relief, dacă un munte este format din granite, conglomerate sau şisturi cristaline.

Există însă o rocă, care îşi impune prezenţa în relief din prima clipă, o rocă creatoare de privelişti magnifice şi originale. Această rocă este calcarul. Calcarul este scos atît de pregnant din rîndul celorlalte roci în ceea ce priveşte modelarea reliefului din cauza unei proprietăţi şi anume solubilitatea.

Numele de carst are mai multe surse de provenienţă, şi anume din limba germană(Karst), limba slavona (Kras), Craso in cea italiană, iar ca regiune specifică are ca reprezentant regiunea Carst din fosta Iugoslavie(actuala Slovenie). După numele regiunii unde se află bine reprezentat şi de unde a fost studiat pentru prima dată, a fost denumit ca şi relief carstic. S-a vorbit de proceste de carstificare, de forme carstice, de zone carstice, termenul căpătând o accepţiune general, devenind o noţiune ştiinţifică şi o disciplină.

Ca disciplină este CARSTOLOGIA, cea care se ocupă cu relieful format pe roci solubile, având ca atare la bază ca agent principal dizolvarea. Ea nu se ocupă doar cu calcarele, ci şi de celelalte roci solubile din scoarţă, ca de exemplu sarea. Carstologia studiază atât formele prezente la suprafaţa pământului cât şi pe cele realizate în interiorul pământului şi care constituie endocarstul.

Există şi o disciplină care se ocupa cu studiul peşterilor, şi anume SPEOLOGIA. Aceasta este o ştiinţă sintetică care cuprinde toate aspectele legate de golurile subterane anturale.

Cele două discipline se suprapun doar parţial, carstologia ocupându-se de formele de suprafaţă ce nu fac obiectul speologiei, iar aceasta se ocupă de toate problemele ridicate de golurile subterane.

2. ISTORICUL CERCETĂRII

Istoria cunoaşterii carsului din Munţii Apuseni se suprapune doar în ultima perioada cu cea a cercetării sale ştiinţifice. Descinderea “ omului de Vârtop “ sau a “familiei din Ciucur-Izbuc” în lumea subterană sunt două dovezi incontestabile ale prezenţei omului în carst încă în urmă cu cca 15000 – 20000 de ani.

Despre cercetarea ştiinţifică a reliefului de disoluţie, care face parte a studiului nostrum de caz, se poate vorbi abia la sfârşitul secolului al XVIII – lea, când apar primele descrieri şi schiţe cu character geografic. In 1767 J. Fridvalsky, în lucrarea Mineralogia magni Principatus Transilvaniae, descrie foarte multe peşteri, respective Cetăţeaua Mare din Cheile Turzii. În 1772, E. Nedetzkx descrie peştera de la Fânaţe, de langă Nucet. Aceste studii au devansat cu peste 120 de ani cunoscutul Das Karstphänomen a lui J. Cvijić, aceasta fiind piatra de temelie a ştiinţei carstologice, apărut în 1893, iar A. Szirtfi şi E.A. Bielz descriu Gheţarul Scărişoara, respective Peştera Zmeilor de la Onceasa.