Purină

1. Prezentarea cerurilor

Cerurile la fel şi purina se gasesc pe suprafaţa fructelor şi legumelor şi au rol important modificările morfologice şi citologice ale plantelor.

Cele mai evidente modificări morfologice din timpul creşterii şi maturării legumelor şi fructelor se referă la realizarea formei şi mărimii specifice pentru fiecare specie şi soi.

Concomitent cu realizarea acestor caracteristici au loc modificări care conduc la:

- lignificarea pericarpului în cazul alunelor sau a mezocarpului în cazul nucilor, ca urmare a depunerii ligninei printre microfibrilele celulozice ale membranelor celulare;

- suberificarea tuberculilor de cartofi caracterizată prin formarea unui strat protector impermeabil. Acest proces are loc ca urmare a depunerii prin apoziţie a unor straturi de suberină în pereţii celulelor exterioare sau a celor din vecinătatea ţesuturilor lezate;

- cutinizarea membranelor externe ale celulelor epidermei ca urmare a depunerii cutinei secretate de celulele epidermei şi care formează la exterior un înveliş impermeabil denumit cuticulă;

- cerificarea celulelor epidermei, asigurându-se astfel o impermeabilizare a ţesuturilor pentru apă (ceara secretată de citoplasmă acoperă suprafaţa multor fructe, precum şi a frunzelor unor specii de legume, cum este varza);

- gelificarea, datorită producerii în exces a substanţelor proteice care se depun pe membranele celulelor şi care în contact cu apa se transformă în gome sau mucilagii. Astfel, în cazul lezării membranelor celulare la piersici, caise, prune etc., acestea secretă gome care se prezintă sub forma unui clei.

În timpul maturării şi supramaturării fructelor au loc de asemenea şi unele modificări morfologice în structura ţesuturilor sau a celulelor.

Epiderma îşi modifică structura ca urmare a degradării substanţelor pectice sau a hemicelulozelor şi a depunerii de microfibrile ,celulozice în membranele celulelor epidermei, ceea ce conduce la creşterea fermităţii acestora, ca de exemplu în cazul mazărei şi fasolei păstăi, merelor, perelor etc. Astfel, determinările efectuate de Stoll (1961), la mere, au evidenţiat că rezistenţa la perforare a celulelor epidermei merelor din soiul Jonathan, determinată cu un penetrometru cu pistonul de 0,1 mm diametrul, este de 12 g/cm2 la începu¬tul lunii iunie şi creşte la 25 g/cm2 la mijlocul lunii septembrie.

Cuticula sporeşte în grosime în timpul creşterii şi maturării unor produse horticole. Astfel, în cazul merelor, imediat după formarea fructelor, cuticula are doar 1,0-1,5 μ grosime. După 2 luni ajunge la 15-20 μ, iar în faza de recoltare a fructelor, grosimea acesteia ajunge la 20-25 μ, (Smock şi Neubert, 1950). Pe parcursul maturării şi valorificării fructelor, cerurile vegetale care intră în compoziţia cuticulei se oxidează lent şi se polimerizează.

Lenticelele se închid parţial sau total pe parcursul perioadei de creştere şi de maturare a legumelor şi fructelor ca urmare a suberificării celulelor situate sub lenticele (cartofi).

Plastidele suferă, de asemenea, transformări în timpul maturării. Astfel, plastidele din tomatele nematurate au o structură lamelară tipică, conţin granule de amidon şi globule osmeofile. În faza când se realizează pigmentaţia galben-roz, structura lamelară începe să se dezorganizeze, iar la maturitatea deplină a tomatelor are loc creşterea ca număr şi mărime a globulelor lipoide şi suprafeţelor electron-transparente (identificabile cu microscopul electronic), ceea ce presupune descompunerea stromei (Pantastico, 1975).

Mitocondriile din celulele fructelor nematurate prezintă numeroşi tubuli pe suprafaţa cărora se găsesc ribozomii. În fazele de maturare şi supramaturare, mitocondriile prezintă zone electron-transparente care indică degenerarea structurii. Reducerea numărului de mitrocondrii active care constituie cen¬trul respirator celular, poate determina inhibarea proceselor de oxidare care au loc în perioada de maturare a proceselor horticole.

Ribozomii din celulele fructelor de ardei şi tomate prezintă aceeaşi structură la fructele nematurate şi la cele maturare. În unele celule din pericarpul tomatelor s-a constatat o descreştere a numărului de ribozomi numai în faza de postclimacteric, ceea ce poate avea ca efect reducerea intensităţii proce¬sului de sinteză a proteinelor. De asemenea, Ku şi Romani (1966) au constatat modificarea intensităţii proceselor ribozomale la pere. Astfel, la perele proas¬păt recoltate se continuă sintezele ribozomale, iar la cele ajunge la maturitate, sintezele sunt reduse sau au încetat complet.

Reticulul endoplasmatic şi dictiozomii nu prezintă modificări importante în timpul procesului de maturare; acestea apar numai în faza de supramaturare şi constau în fragmentarea, vezicularea, dilatarea sau degranularea acestor formaţii citologice (Pantastico, 1975).

Lizozomii au fost studiaţi în citoplasma tomatelor. Potrivit cercetărilor lui Baker (citat de Pantastico, 1975) se apreciază că veziculele lizozomiale autofage ar putea încorpora enzimele sau organitele aflate în diferite stadii de dezvoltare, putând astfel influenţa sensul metabolismului.

Spaţiile intercelulare se măresc ca urmare a desprinderii celulelor în lungul lamelei mediane. Modificarea gradului de dezvoltare a acestor spaţii în timpul creşterii şi maturării fructelor, favorizează schimbul de gaze între celule şi mediul ambiant, fapt ce influenţează asupra desfăşurării proceselor fiziologice (Spur, citat de Pantastico, 1975).

2. Prezentarea purinei

Purina (1) este un compus heterociclu aromatic, constând dintr-un inel pirimidinic unit cu un alt inel de imidazol.

Purinele şi pirimidinele alcătuiesc două grupe de baze de azotaţi.

Aceste baze de alcătuiesc o parte extrem de importantă atât a deoxyribonucleotides cât şi a ribonucleotidelor, şi baza pentru codul genetic universal.

În general, termenul se referă şi la purinele care înlocuiesc tautomerii.

Purina este cea mai largă distribuţie care conţine azot-heterocycle din natură. [1]

Cantitatea de produse de origine naturală care conţin purine pe pământ este enormă, ca 50% din acestea au bazele formate din: nucleic acids, Adenine (2) şi Guanine (3), care sunt deasemenea purines.

În ADN-ulu substanţei, aceste baze formează legături de hidrogen cu substanţele complementare lor: pyrimidines thymine si cytosine.