Începuturile comunismului în România

Introducere

În istoriografia românească contemporană, interesul faţă de istorie la nivel

naţional a primat faţă de planul secund al istoriei locale, insistându-se pe evenimentele centrale

petrecute la nivelul elitei politice bucureştene.Având în vedere această situaţie, este considerată

ca necesară abordarea într-o mai mare măsură a unor teme de studiu aparţinând istoriei locale,

astfel încât aceasta să devină complementară istoriei elitelor, înregistrată la nivel central .

Din acest punct de vedere, situarea ţinutului Dunărea de Jos în relativă vecinătate

a frontierei româno-sovietice, în anii de început ai celui de al doilea război mondial şi

evenimentele înregistrate pe cuprinsul său, trebuie să confere acestuia o poziţie importantă in

studiul istoriei româneşti din secolul XX.

1.Comunismul românesc interbelic în istoriografie

1.1 Discursul istoric între anii 1945 - 1989

Discursul istoric anterior anului 1989, influenţat de ideologia comunistă, a abordat

subiectiv anumite domenii de referinţă ale perioadei interbelice şi în speţă a anilor de regim

absolutist carlist (1938 – 1940) .S-a insistat nepermis de mult asupra rolului Partidului Comunist

din România în organizarea luptei de clasă împotriva aşa-zişilor "exploatatori", reprezentaţi de

categoria socială a marilor industriaşi şi bancheri şi a marilor funciari.

Alte evenimente istorice precum cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord sau a

Cadrilaterului precum şi urmările grave ale acestor pierderi teritoriale au fost trecute sub tăcere.

Anexarea de către Ungaria, a Transilvaniei de Nord, în urma dictatului de la Viena a fost

prezentată până in 1989 drept cauza singulară a prăbuşirii regimului lui Carol al II-lea şi a

instaurării "dictaturii militaro-fasciste" în frunte cu Ion Antonescu şi Garda de Fier.

1.2. Discursul istoric post – decembrist

Scrisul istoric din ultimii doisprezece ani a încercat să elimine toate neajunsurile

datorate implicării politicului în cercetarea istorică.După 1990 România a înregistrat apariţia

unor lucrări diverse; atât de producţie autohtonă cât şi într-o mai mare măsură – reeditări sau

ediţii princeps ale unor istorici străini sau români dizidenţi .Toate acestea sunt dedicate evoluţiei

comunismului din spaţiul Europei Centrale şi de Sud -Est, tratându-se în particular şi problema

comunismului românesc .Victor Frunză, Vladimir Tismăneanu, Denis Deletant, Maurice Pearton

ş.a au încercat , într-o manieră mai mult sau mai puţin obiectivă, lipsită de resentimente

personale, să împrăştie valul de tăcere ce a acoperit, pentru decenii, unele evenimente importante

ale istoriei româneşti recente.

1.3. Partidul Comunist din România în perioada interbelică

Istoriografia oficială anterioară 1989 vorbeşte despre existenţa, în perioada

interbelică a două conduceri oficiale ale Partidului Comunist din România, aceasta fiind – în

viziunea istoriografiei post – decembriste – o recunoaştere de facto a existenţei paralele a două

formaţiuni politice comuniste pentru România.Partidul "exterior" cu sediul la Harkov şi apoi

probabil la Moscova avea în fruntea sa personaje precum : Boris Ştefanov, Alexandr Danieluk –

Ştefanski, Lenuţa Filipovici ş.a .Majoritatea acestora şi-au găsit moartea în marile epurări

staliniste de la sfârşitul deceniului patru al secolului XX .Partidul paralel "interior" funcţiona în

ţară, fiind condus de un Secretariat al Comitetului Central din care au făcut parte, cu unele

întreruperi, Laurenţiu Pătrăşcanu, Bela Brainer, Ştefan Foris, M. Diaciuk – Dăscălescu etc.

Pe măsura transformării Comiternului într-un simplu instrument de promovare a

intereselor Uniunii Sovietice şi a stalinizării partidelor comuniste, PCdR a fost şi el subordonat

tot mai mult centrului de la Moscova .Mişcarea comunistă din România nu a fost deloc o mişcare

muncitorească ci in primul rând una politică pusă în slujba diverselor directive ale

Internaţionalei Comuniste şi a expansionismului sovietic.

La nivel naţional, se poate spune că în România interbelică nu au existat niciodată

condiţiile necesare, din punct de vedere economic pentru constituirea unui partid comunist

puternic .Ponderea industrială a ţării a sporit odată cu unirea Transilvaniei şi Banatului cu

România, în 1918, urmată apoi de o dezvoltare relativ constantă, stopată brusc de criza

economică mondială dintre anii 1929 – 1933 , în urma căreia industria românească şi-a revenit cu

greu .Economia românească a continuat să fie preponderent agrară .In aceste condiţii, atât

mişcarea socialistă, dar mai ales Partidul Comunist au rămas doua forţe politice firave.

2. Ţinutul Dunărea de Jos

2.1. Regimul autoritar al lui Carol al II – lea

La începutul anului 1938, forţele politice democratice erau puternic derutate şi

dezbinate pe fondul unei ascensiuni alarmante a Mişcării Legionare .Partidele româneşti nu mai

erau factori de stabilitate internă, devenind, în viziunea lui Armand Călinescu, "adevărate

asociaţii de speculare a puterii" .În aceste condiţii opinia publică românească a primit cu

satisfacţie actul de la 10 februarie 1938, când regele Carol al II -lea a instaurat un regim autoritar

personal.

A fost instituită starea de asediu în mod nejustificat şi a fost adoptată printr-un

aşa-zis referendum o nouă Constituţie, prin care regele devenea un factor politic activ, exercitând

puterea legislativă prin Reprezentanţa Naţională şi puterea executivă prin guvern .La 30 martie

1038, partidele politice au fost desfiinţate, Frontul Renaşterii Naţionale devenind partid unic, de

masă.

Sistemul politic instaurat după 10 februarie 1938, avea un caracter antidemocratic,

hibrid, în care suveranul domină efectiv, activitatea de guvernare .Cu toate acestea regimul de

autoritate monarhică nu a fost unul de autentică dictatură, desfăşurându-se mai curând un proces

de consultare, în care punctul de vedere al lui Carol era de regulă acceptat de guvern, existând

însă şi excepţii.