Marile puteri, chestiunea evreiască și independența României

Introducere

Subiect istoriografic de o complexitate deosebită, „ Marile Puteri, «chestiunea evreiască» şi independenţa României”, s-au distins atât printr-un impact naţional, dar şi prin unul internaţional. De altfel, explicarea drumului României spre independenţă ar fi greu, dacă nu imposibil de realizat – şi când facem această afirmaţie nu „comitem” absolut nici o exagerare – fără o temeinică cunoaştere a segmentului temporal 1859-1879, din cadrul „erei” moderne a istoriei, începând cu domnia lui Alexandru Ioan Cuza, continuând cu oficializarea „problemei evreieşti”, odată cu adoptarea Constituţiei de la 1866, în speţă, a mult criticatului articol 7, şi terminând cu zbuciumatul an 1879, când, sub presiunea factorilor decizionali ai Congresului de la Berlin, legea fundamentală a statului a fost revizuită. Spunem aceasta nu din dorinţa de a face o pledoarie pro domo în dreptul cercetărilor întreprinse de noi, ci cu cel al locului oarecum aparte pe care îl ocupă această perioadă în evoluţia generală a României moderne.

La o analiză superficială a realităţilor, s-ar putea crede că subiectul ales spre dezbatere ar fi deja unul epuizat. Însă, realitatea este cu totul alta. Deşi s-a scris mult, considerăm că a mai rămas încă destul „loc” pentru noi contribuţii istoriografice.

În urma unei analize atente a surselor şi a interpretărilor faptelor istorice, dar fără idei preconcepute, se poate ajunge la formarea unor imagini „aureolate” de noi contururi, asupra perioadei pe care ne-am propus să o analizăm în paginile următoare.

Trebuie să recunoaştem că am fost atraşi tocmai de complexitatea acestui subiect, care oferă posibilitatea conturării unui orizont explicativ personal. În plus, studierea quasigenerală a bibliografiei existente ne-a permis să constatăm că nu a existat o preocupare reală pentru studierea „chestiunii evreieşti” şi a independenţei României, în ansamblu, unele lucrări caracterizându-se printr-o tratare reducţionistă, mult mai comodă şi de prea multe ori subordonată imperativelor ideologice. În acest context, s-ar cuveni a fi făcută o scurtă precizare, ştiut fiind că, pe plan istoriografic, există un impas metodologic între maniera utilizată de istoricii evrei în studierea „chestiunii evreieşti” şi cea utilizată de istoricii români. Trebuie spus faptul că în timp ce istoricii evrei sunt tentaţi să sustragă „chestiunea evreiască” (a statutului evreilor în societatea românească) cu toate ramificaţiile sale şi să o studieze separat, ignorând restul problemelor societăţii din cadrul căreia făceau parte, punctul de vedere al istoricilor români este unul opus.

Aşadar, problema trebuie studiată în contextul epocii, pentru că, dacă vom proceda precum istoricii evrei, nu vom putea ajunge la cauzele reale ale refuzurilor succesive ale comunităţii româneşti de a-i primi la cetăţenie pe evrei. Or, după cum sublinia Lucien Fébvre, unul din teoreticienii istoriei mentalităţilor, rolul istoricului nu este de a simplifica faptele, ci de a le complica prin disecarea lor, prin pătrunderea în profunzime, înmulţind şi nuanţând detaliile, pentru o mai bună înţelegere. Principiul fundamental, la care şi noi ne raliem, după care un istoric trebuie să-şi desfăşoare activitatea de cercetare, constă în ideea potrivit căreia nu trebuie analizate realităţile trecutului, prin prisma reperelor actuale, deoarece, fiecare epocă îşi fabrică mental propriul univers, precum şi propria reprezentare a trecutului, trebuind să evite „păcatul păcatelor” cel mai de neiertat: anacronismul

În legătură cu problematica lucrării de faţă se impune a fi menţionat faptul că nu ne vom opri asupra întregului material bibliografic utilizat de noi. În condiţiile date, acest demers ar fi practic imposibil de realizat, însă, considerăm că se impun a fi menţionate măcar lucrările de rezonanţă, cu un „greu” conţinut, cărora istoriografia le-a rezervat un loc privilegiat în cuprinsul ei, şi ai căror autori nu mai au nevoie de nici o prezentare. Ne referim, în primul rând la Carol Iancu, de departe specialistul incontestabil al acestei probleme, pe care îl suspectăm, totuşi, de o anumită doză de subiectivism. Afirmaţia noastră nu este lipsită de acoperire. Aceste elemente le putem deduce din lucrările şi studiile consacrate „problemei evreieşti”, şi care, din punct de vedere cronologic, acoperă un larg palier temporal, cuprins între zorii Evului Mediu şi epoca contemporană. Un alt istoric, care a acordat atenţie problemei evreieşti este Victor Neumann, însă, lucrările sale sunt mai restrânse sub aspectul spaţio-temporal al cercetării. În fine, nu putem să omitem nume de calibrul lui Andrei Oişteanu sau Leon Volovici care, deşi se ocupă de „problema evreiască”, întreprind analize, care nu intră, decât la nivel minimal, în contact cu aria noastră de cercetare.

Din perspectiva istoricilor care s-au ocupat măcar tangenţial de problemă, un loc aparte îl ocupă profesorii ieşeni Vasile Russu şi Gheorghe Cliveti. Primul analizează „chestiunea evreiască” în strânsă corelaţie cu frământaţii ani de instabilitate politică din România (1866-1871), surprinzând „adevăruri” care ne-au fost de un real folos în realizarea lucrării noastre. La rândul său, Gheorghe Cliveti ne oferă o pertinentă analiză, dar dintr-o perspectivă diferită, accentul căzând pe raporturile care s-au conturat între România şi puterile garante. S-ar cuveni a fi amintite, fie şi în treacăt, numele profesorilor Gheorghe Platon şi Mihai Cojocariu, precum şi cele ale cercetătorilor de la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” din Iaşi, Dumitru Vitcu ori Cătălin Turliuc, cu importante contribuţii, legate de studiul evreilor în general.

De asemenea, nu puteam trece cu vederea peste documentele epocii, care, alături de presa vremii, s-au constituit în importante puncte de reper, cu un rol bine definit în realizarea demersului nostru.

În ceea ce priveşte motivele care ne-au determinat să ne oprim asupra acestui subiect ar trebui relevat că, dincolo de atracţia exercitată asupra noastră de istoria modernă în general şi de cea a evreilor din România (cea din perioada analizată de noi) în special, au funcţionat raţiunile metodologice care ne-au obligat să ne restrângem cercetarea asupra unui obiectiv mai precis, dat fiind perioada destul de lungă pe parcursul căreia a apărut şi a evoluat „chestiunea evreiască”.

Din dorinţa de a clarifica cât mai bine subiectul, am considerat necesar să-l structurăm pe trei capitole, însoţit de introducere, bibliografie şi încheiere. Nu suntem în măsură să ne pronunţăm asupra reuşitei acestei lucrări. Tot ceea ce putem afirma se rezumă la un singur aspect, şi anume, acela de a fi încercat să urmărim, dar mai ales să desluşim aspectele vitale şi în acelaşi timp întortocheate ale acestei probleme care măcina statul român. Resorturile acesteia, atât interne, cât, mai ales externe, au reprezentat o stavilă în calea realizării unuia dintre dezideratele majore ale românimii: independenţa.