Organizarea financiară a țărilor române în sec XIV-XVII

STRUCTURA ŞI OBIECTIVELE LUCRĂRII

Problema organizarii financiare a Ţărilor Române între secolele al XIV-lea şi al XVI-lea a suscitat interesul istoricilor români dintr-o serie de motive ce ţin de necesitatea întelegerii organizării şi funcţionării mecanismelor statului in spaţiul românesc într-o perioadă în care conjuncturile istorice favorabile au alternat cu cele mai puţin favorabile. Perioada parcursă consemnează o dezvoltare independentă a Ţărilor Române, independenţă pusă în discuţie de vecinii mai puternici cu interese în zonă şi anume Ungaria, Polonia, Imperiul Otoman.

Dintre istoricii români ce s-au aplecat asupra temei îi putem aminti pe Dinu C. Giurescu cu lucrarea „Ţara Românească între secolele XIV-XVI”, Bucuresti 1973, Murgescu Bogdan „Circulaţia monetară în Ţările Române în secolul al XVI-lea” Bucuresti 1996, Tahsin Gemil „Românii şi otomanii în secolele XIV-XVI”, Bucuresti 1991. Imprtante sunt şi lucrările lui Damaschin Mioc: ”Originea şi funcţiile birului în Ţara Românească până la sfârşitul veacului al XV-lea’’, în „Studii şi referate cu privire la istoria României”, Bucureşti, 1954; „Despre modul de impunere şi percepere a birului în Ţara Românească până la 1632”, în „Studii şi materiale de istorie medie”, 1957; “Cuantumul birului pe gospodăria ţărănească în Ţara Românească în secolul al XVI-lea”, în „Studii şi materiale de istorie medie”, 1962.

Aceştia împreună cu alţii au prezentat în lucrările lor atât evoluţia internă a instituţiilor fiscalităţii româneşti cât şi influenţa factorilor externi asupra dezvoltării sistemului fiscal romanesc.

Lucrarea “Organizarea financiară a Ţărilor Române în secolele XIV-XVII. Dările de reapartiţie” a fost structurată în aşa fel încât să prezinte organizarea financiară a Ţărilor Române inclusiv a dărilor plătite de contribuabili în această perioadă, în principal birul. Conţinutul acestei lucrări face referire la bazele conceptuale ale sistemului economic şi a aparatului fiscal românesc.

Perioada cuprinsă între secolul al XIV-lea şi al XVII-lea reprezintă o epocă de lupte pentru continuitate, în condiţiile în care pe plan internaţional dispar din sud-estul Europei Bulgaria, Serbia, Muntenegru şi chiar Ungaria transformată în anul 1541 în paşalâc, dar şi de consolidare pe plan intern prin întărirea puterii domneşti şi a aparatului fiscal. Ţările Române îşi continuă neîntrerupt existenţa prin organizarea administrativă şi militară, având în frunte un domn şi respectiv un voievod în Transilvania, prin existenţa unei pături conducătoare şi a unei armate, printr-o viaţă economică intensă, cu un sistem vamal propriu, prin emiterea de emisiuni monetare şi printr-o bogată viaţă culturală.

În ceea ce priveşte raporturile Ţărilor Române cu Imperiul Otoman, care la începutul secolului al XIV-lea devine o forţă de temut pentru întreaga Europă, domnitorii români precum Mircea cel Bătrân (1386-1418), Vlad Ţepeş (1448; 1456-1462; 1476), Iancu de Hunedoara (1441-1456), Ştefan cel Mare (1457-1504), Mihai Viteazul (1593-1601) şi alţii au îmbinat spiritul politic-diplomatic cu cel militar reuşind să-i înfrângă de nenumărate ori pe turci, evitând astfel transformarea Ţării Româneşti şi a Moldovei în provincii otomane.

Ţările Române nu ar fi putut face faţă presiunilor externe din partea Ungariei, Poloniei şi a Imperiului Otoman, dacă voievozii n-ar fi fost preocupaţi şi de întărirea ţării pe plan intern, în special a aparatului fiscal. Prin intermediul obligaţiilor fiscale impuse locuitorilor Ţărilor Române se asigura plata tributului şi a peşcheşurilor faţă de Poartă. Suzeranitatea turcească se accentuează în secolul al XVI-lea, haraciul creşte ajungând spre sfârşitul secolului la sume mult mai mari decât la început, ceea ce a determinat creşterea exploatării prin noi dări asupra ţării. În aproximativ trei decenii, de la Petru cel Tânăr (1559-1568) la Mihnea Turcitul (1577-1583; 1585-1591) au fost impuse, cel puţin de opt ori, dări majorate sau noi, pentru a împlini datoriile contactate faţă de Constantinopol, de competitorii la domnie şi pentru a acoperi creşterea periodică a tributului. Astfel, exploatarea masei mari a locuitorilor se agravează sensibil. Ţările Române erau şi o sursă de prim rang pentru aprovizionarea imperiului, fiind numite în documentele otomane “keler” al împărăţiei, adică cămara de provizii.

În lucrarea de faţă structurată în patru capitole am încercat să prezint dezvoltarea economică şi organizarea financiară a Ţărilor Române între secolul al XIV-lea şi al XVII-lea punând accent şi pe dările plătite de contribuabili.