România la începutul primului război mondial (1914-1916)

Introducere.

În literatura de specialitate, istoria Primului Razboi Mondial, privită sub aspectul aprecierii responsabilităţilor, a luptelor diplomatice şi militare, a caracterului participării diferitelor ţări, a măsurii în care realizarea autodeterminării naţionale şi a unificării politice şi naţionale a unor popoare din Europa centrală şi de sud-est a fost legitimă sau nu, preocupă şi astăzi, la împlinirea a 100 de ani de la declanşarea Marelui Război opinia publică, cercetarea ştiinţifică.

Studiul îşi propune să analizeze situaţia României la începutul Primului Război Mondial plecând de la principalele momente de început ale conflagraţiei mondiale pentru a ilustra contextul general al climatului european, poziţia României faţă de conflict, opţiunile ei, avantajele, dezavantajele dar şi consecinţele acestor alternative.

Europa în preajma conflictului mondial. Marile puteri în contextul climatului european.

În climatul primei jumătăţi a anului 1914, Europa lăsa impresia că este încă beneficiara unei îndelungate epoci de pace, prosperitate, fericire, simptomele unei conflagraţii de mari proporţii nu se făceau încă simţite în cadrul popoarelor bătrânului continent. În realitate, anii premergători războiului nu s-au caracterizat însă, nicidecum prin prosperitate şi linişte, crize şi războaie au zguduit numeroase ţări iar conflictele sociale erau frecvente. Trezirea conştiinţei naţionale la popoarele asuprite de către marile imperii vesteau schimbările care se impuneau în mod firesc unei lumi divizate . Europa era dominată de cele trei mari imperii: Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Ţarist şi Imperiul German.

Evenimentele premergătoare declanşării Primului Război Mondial au evidenţiat contradicţiile dintre marile puteri, iar conflictele militare regionale au demonstrat pericolul pe care îl reprezintă pentru pacea generală. În funcţie de interesele şi scopurile proprii urmărite în cadrul politicii interne, marile puteri s-au grupat în două mari blocuri politico militare. După reunificarea sa Germania a devenit prima putere germană, luând locul Austriei, pe care o învinsese în bătălia de la Sadova, din 1866. Pentru a-şi menţine statutul de mare putere, Austria s-a orientat către estul continentului european încheind pactul dualist cu Ungaria în 1867. Cele două puteri, Austro-Ungaria şi Germania au încheiat o alianţă în 1879, la care va adera şi Italia în 1882, alcătuind Tripla Alianţă. Din motive legitime de securitate şi pentru menţinerea independenţei statale la alianţă aderă şi România ăn 1883. Tot în această perioadă se desfăşoară o adevărată competiţie în regiunea Balcanilor între Rusia şi Austro-Ungaria, pentru stabilirea zonelor de influenţă. Rezultatul acestor acţiuni s-a concretizat prin anexarea Bosniei şi Herţegovinei de către Austro-Ungaria în 1908 şi prin apropierea în acest context a Serbiei faţă de Imperiul Ţarist . În Europa Centrală, conflictul dintre Franţa şi Germania a rămas deschis, ca urmare a nexării Alsaciei şi Lorenei în 1871. Izolată după înfrângerea de la Sedan, Franţa s-a aliat cu Rusia în 1893, apoi cu Marea Britanie în 1904. La rândul său Rusia învinsă în războiul ruso-japonez din 1905, a încheiat o alianţă cu Marea Britanie în 1907. Astfel, s-a constituit Antanta sau Tripla Înţelegere .

Tensiunile dintre cele două blocuri militare au fost amplificate şi de criza balcanică din anul 1913 care a avut repercursiuni grave asupra situaţiei internaţionale. Începută prin declanşarea luptei comune a popoarelor din Balcani împotriva dominaţiei Imperiului Otoman, criza balcanică s-a amplificat în urma amestecului Austro-Ungariei în conflict ajutată şi sprijinită de Dubla Monarhie, Bulgaria şi-a atacat foştii aliaţi din primul război balcanic – Grecia şi Serbia – împreună cu care obţinuse un succes militar important împotriva Imperiului Otoman. Intervenţia diplomatică a Rusiei şi cea militară a României au determinat capitularea Bulgariei şi semnarea Pacii de la Bucureşti în 1913 îndelung contestată de Austro-Ungaria .

În contextul unei evoluţii periculoase pe plan regional şi general, România nu mai putea rămâne în alianţă cu Puterile Centrale în aceste condiţii. Un început de reorientare în politica externă, se înregistrează încă din 1903, când la conducerea Ministerului Afacerilor Străine se afla Ion I.C. Brătianu. Motivul l-a constituit agravarea situaţiei românilor din Transilvania. De altfel în anii premergători Primului Război Mondial lupta românilor din Imperiul Austro-Ungar se intensifică împotriva asupririi naţionale în vederea obţinerii de drepturi egale cu a celorlalte naţionalităţi conlocuitoare. Conducătorii politici români au ales calea tratativelor cu guvernul de la Budapesta. Cererile lor au fost însă respinse sau amânate la nesfârşit, dovedind că singura cale posibilă era ridicarea la luptă directă nu numai a românilor, ci a tuturor naţiunilor asuprite din Imperiu pentru emanciparea politică şi socială . Faţă de intervenţiile Austro-Ungare în Balcani, care ameninţau să declanşeze un război bulgaro-turc, Ion I.C. Brătianu a început să se distanţeze de Tripla Alianţă invocând faptul că România nu putea rămâne pasivă la modificarea statu-quo-lui teritorial în sudul Dunării. Reorientarea politicii externe româneşti a evoluat pe măsură ce interesele naţionale intrau tot mai mult în contradicţie cu cele ale Austro-Ungariei în Balcani. Dintre marile puteri Austro-Ungaria, ca urmare a luptei popoarelor pentru emanciparea naţională din cuprinsul său, manifesta cele mai evidente intenţii de agresiune împotriva vecinilor săi.