Evoluția relațiilor sovieto-iugoslave între anii 1941-1945

INTRODUCERE

Transformările radicale social-politice în Europa Centrală şl de Est în ultimul deceniu s-au soldat cu schimbarea regimurilor într-un şir de ţări din această regiune al lumii şi ca urmare cu dispariţia lagărelor de state socialiste. Cauza prăbuşirii acestor regimuri se poate lămuri, in primul rând, prin caracterul falimentar al economiei existente, prin negarea principiilor fundamentale ale relaţiilor de piaţă, la baza căreia se află proprietatea privată şi spiritul întreprinzător al omului liber - însă pe lângă aceste aspecte, considerăm că este important a urmări şi circumstanţele în care au fost instaurate aceste regimuri, deoarece stabilirea modului de substituire a unei puteri de stat cu alta, ne poate explica, în oarecare măsură gradul de conştiinţă a poporului în alegerea guvernării noi. Un exemplu elocvent în acest sens prezintă Iugoslavia, unde, în timpul celui de-al doilea război mondial în locul monarhiei a fost instaurată o nouă putere, care s-a menţinut în decurs de cinci decenii. Constituirea statalităţii Iugoslaviei noi este indisolubil legată de relaţiile ei cu U.R.S.S., de care era susţinută prin toate mijloacele, chiar în ciuda contradicţiilor cu aliaţii occidentali.

Lucrarea de faţă este consacrată cercetării anume istoriei stabilirii relaţiilor între U.R.S.S. şi noua Iugoslavie. Termenul "noua Iugoslavie", de care ne folosim, a apărut în anii ‘40 ca o desemnare a noului stat, care atunci figura sub diferite denumiri: până la 29 noiembrie 1945 - Iugoslavia Democrată Federativă, iar după această dată - Republica Federativă Populară Iugoslavia. În această calitate termenul sus-numit se foloseşte referitor la anii 40 şi în literatura contemporană.

Actualitatea temei lucrării este determinată de faptul, că această federaţie Iugoslavă, care s-a format în timpul celui de-al doilea Război Mondial sub influenţa nemijlocită a U.R.S.S., acum s-a destrămat, şi nu pe cale paşnică, ci prin ciocniri interetnice, între grupuri de populaţie cu credinţă diferită.

Se poate de presupus că destrămarea Federaţiei Iugoslaviei este condiţionată într-o mare măsură şi de caracterul artificial de formare a acestui stat în anii 1941-1945, întru cît eliberarea teritoriului tării de sub ocupaţia fascistă de loc nu obliga popoarele ce locuiau aici să formeze un stat comun.

Deci, scopul acestei lucrări este de a stabili gradul antrenării. U.R.S.S. în instaurarea puterii noi pe teritoriul iugoslav, eliberat în timpul celui de-al doilea Război Mondial, etapele constituirii stabilităţii noi iugoslave şi a relaţiilor militare şi diplomatice în această perioadă între cele două ţări. Scopul preconizat intenţionăm să-l atingem prin analiza critică a izvoarelor şi literaturii accesibile, în cea mai mare parte sovietica. În istoriografia sovietică se cerceta în special nişte aspecte aparte ale temei numite.

O atenţie deosebită se atrage relaţiilor de ordin militar între U.R.S.S. şi noua Iugoslavie în perioada luptei comune contra fascismului în anii 1941-1945. Totodată o colaborare şi mai amănunţită a primit-o istoria relaţiilor militare sovieto-iugoslave privind acţiunile comune ale trupelor sovietice şi Armatei Populare de eliberare a Iugoslaviei în luptele pentru eliberarea părţii de nord-est a ţârii in toamna anului 1944, precum şi ajutorului acordat de U.R.S.S. în aprovizionarea armatei iugoslave şi activităţii misiunilor militare.

Începând cu a doua jumătate a anilor 50, când au apărut primele articole privind aceste teme,1 sînt editate şi lucrări colective, cum este monografia "Белградская операция", şi lucrările autorilor aparte (C. C. БИРЮЗОВ, B. B. Зеленин, A.H.Paтников)2. Au apărut şi lucrări generale despre cel de-al Doilea Război Mondial.3 0 cercetare sistematică a relaţiilor politice sovieto-iugoslave în timpul războiului prezenta lucrarea lui G.M. Slavin în volumul II în "ИСТОРИЯ ЮГОСЛАВИИ", apărută în 1963, iar apoi cartea aceluiaşi autor "Ocвободительная борьба в Югославии". 4

Mai târziu au apărut un şir de articole consacrate acţiunilor diplomatice ale U.R.S.S. în susţinerea Iugoslaviei noi pentru întărirea poziţiilor ei în coaliţia antihitleristă autorii V.V.Zelenin, G.M.Slavin. Iu. S. Ghirenco5.

Din literatura tradusă a istoricilor iugoslavi mai semnificativă este lucrarea lui V. Strugar "Югославия в огне воины 1941-1945", precum şi lucrările altor autori.¬¬¬¬¬6

Baza documentară a studiului de faţă este constituita din izvoare publicate.7 Însă datele noi istorice despre trecutul nu prea îndepărtat al statului sovietic, despre tendinţele de a implanta modelul tiraniei staliniste în alte ţări, despre numărul colosal de jertfe cu care s-a plătit încercarea de uniformizare totală, ne cer o studiere critică a acestor ediţii. Istoria relaţiilor sovieto-iugoslave în anii 1941-1945 prezintă un exemplu caracteristic, care oferă posibilitatea de a face concesii privind modul de devenire a noilor guvernări într-un şir de ţări ale Europei Centrale şi de Est în mersul şi în primii ani după cel de-al doilea Război Mondial.

CAPITOLUL I.

SITUAŢIA POLITICĂ ŞI MILITARĂ ÎN IUGOSLAVIA (1940-1941)

§ 1. Alipirea Iugoslaviei la Tripla Alianţă.

Lovitura de stat din 27 martie 1941

La 28 octombrie 1940 Italia a năvălit asupra Greciei. Focul războiului s-a răsfrânt şi în Balcani. În acelaşi timp, Germania a cerut guvernului iugoslav să adere la Tripla Alianţă1. Guvernul Iugoslaviei, încă de la începutul celui de-al doilea război mondial a declarat în nenumărate rânduri despre neutralitatea sa şi intenţia de a întreţine relaţii de prietenie cu ţările “Axei”, cât şi cu statele occidentale. Activitatea politicii externe din acel timp se reducea la manevrarea dintre grupările imperialiste beligerante2.

Burghezia iugoslavă nu avea o organizare uniformă în privinţa politicii externe, acesta fiind obiectul unei lupte politice ascuţite între partidele politice. Spre exemplu, după înfrângerea Franţei, în mai 1940, simpatiile cercurilor burgheze faţă de francezi au diminuat, accentuându-se tendinţele stabilirii unei relaţii mai strânse cu Germania şi Italia3. Acest fapt a fost condiţionat şi de presiunea economică şi politică a Germaniei asupra Iugoslaviei, pe de o parte şi activizarea elementelor reacţionare şi profasciste din ţară, pe de altă parte. Presiunea a devenit deosebit de puternică spre sfârşitul anului 1940, când Germania se pregătea pentru atacul asupra Uniunii Sovietice şi întreprindea măsuri pentru asigurarea flancului său. Ea şi-a intensificat “coloana a cincia” în Iugoslavia4. Acţiona foarte activ serviciul secret german, care a fondat o organizaţie importantă de spionaj “Jupiter”, având numeroşi agenţi printre politicienii iugoslavi, printre funcţionarii şi ofiţeri. Prin intermediul organizaţiei “Kul’turbinda”, fasciştii din “Zbora” lui Letici, ostaşii lui A. Pavelici şi a alto reacţionari, Germania de desfăşurat o amplă propagandă şi activitate de subminare în Iugoslavia nouă5.