Împărătese ale Imperiului Bizantin

1. Viaţa unei împărătese

În partea cea mai retrasă a palatului imperial din Bizanţ, dincolo de sălile de gardă şi de apartamentele de recepţie, în mijlocul grădinilor pline de umbră şi de ape curgătoare, care formau împrejurul ei, după cum spune un cronicar, ca „un nou Eden”, ca „un alt paradis” se ridica locuinţa particulara a împăraţilor greci din Evul Mediu.

Datorită descrierii scriitorilor bizantini ne ajută să ne închipuim, cum era această elegantă şi somptuoasă locuinţă, înfrumuseţată din epocă în epocă de mai multe generaţii, unde, departe de zgomotul lumii şi de neplăcerile ceremonialului, basileii reprezentanţii lui Dumnezeu pe pământ, găseau răgazul să redevină oameni. Peste tot se aflau numai marmură preţioasă şi mozaicuri strălucitoare. În salonul cel mare al Palatului Nou, construit de împăratul Vasile I în afară de colonada măreaţă în care marmorele verzi alternau cu agatele roşii, vaste compoziţii-monumente ale picturii profane,care nu erau de loc dispreţuite de maeştri bizantini .

Camera imperială de dormit, era se pare o minune. Sub plafonul înalt, presărat cu stele de aur, unde strălucea pictată în mozaicuri de culoare verde crucea, simbolul mântuirii, o decoraţie somptuoasă, împodobea toate părţile vastei încăperi . Pe pardoseala pavată cu mozaicuri, un medalion central reprezenta un păun cu penele de un roşu aprins şi-n colţuri patru vulturi -pasărea imperială- erau înfăţişaţi în cadre de marmoră verde cu aripile întinse, gata să-şi ia zborul. În partea de jos a pereţilor tablete de mozaic alcătuiau o ghirlandă de flori, mai sus, pe fond de aur strălucitor, alte mozaicuri reprezentau, în costume de ceremonie, întreaga familie imperială .

În apartamentul numit al Perlei, era camera de culcare, de vară, a suveranilor, cu bolta de aur susţinută de patru coloane de mamoră, cu stucaturi împodobite cu mozaicuri reprezentând scene de vânătoare şi din care, din două părţi, se ajungea prin portice, în răcoarea grădinilor.

În apartamentul care se numea Carian deoarece era zidit în întregime din marmoră de Caria era camera de dormit iarna, apărată de vânturile violente care suflau dinspre Marea de Marmora. Aici era garderoba împărătesei pavată cu marmoră albă din Proconezia şi decorată în întregime cu picturi reprezentând imagini sfinte .

Aici era mai ales camera de culcare a împăratesei, minunată încăpere, a cărei pardoseală de marmoră părea „o livadă smălţată cu flori” şi ai cărei pereţi căptuşiţi cu porfir, cu roci verzi din Tesalia, cu marmore albe din Caria, ofereau o combinaţie de culori aşa de frumoasă şi de rară, încât sala fusese numită sala Mousikos sau a Armoniei.

Aceasta era şi Apartamentul Iubirii şi al Purpurei, în care tradiţia obişnuise să se nască copii familiei imperiale, care se numeau din această cauză, „profirogeneţi”. În sfârşit, peste tot se putea admira splendoarea uşilor de argint sau de ivoriu, draperiile de purpură alunecând pe vergele de argint, tapiseriile brodate cu aur, pe care apăreau figuri de animale fantastice, policandrele mari de aur atârnate de bolta cupolelor, mobile preţioase, fin încrustate cu sidef, fildeş şi aur .

În această locuinţa măreaţă, în mijlocul unei curţi de eunuci şi de femei, departe de pompa plictisitoare a ceremonialului, departe de frământările capitalei, trăia în pacea liniştită a grădinilor înflorite, în preajma murmurilui clar al fântânilor,a ceea a carei viaţă aş vrea să o descriu aici „gloria purpurei, bucuria lumii”, cum o aclama populaţia Constantinopolului, „foarte credincioasă şi foarte fericită Augustă, basilissa care iubeşte pe Hristos” , cum o denumea protocolul cu, un cuvânt, împărăteasa Bizanţului.

Cunoaştem, de obicei, sub o lumină destul de inexactă viaţa pe care o duceau suveranele Imperiului grec din Orient. Printr-o inconştienţă reminiscentă a ideilor, care, în Grecia antică, în Rusia Evului Mediu, în Orientul musulman din toate vremurile au determinat condiţia sociala a femeii, împărătesele bizantine au fost considerate ca nişte minore eterne, trăind mereu retrase, închise sever în apartamentul femeilor păzite de aproape de sabia eunucilor, neadmiţând în aproprierea lor decât femei „bărbaţi fără barbă” ,cum se zicea în Bizanţ, şi preoţi bătrâni, arătându-se în public numai la foarte rare ceremonii şi atunci sever voalate, spre a se ascunde de privirile indiscrete, având curtea lor feminină despărţită cu grijă de aceea a basileului trăind, într-un cuvânt, în această societate creştină o viaţă de harem musulman.

Puţine state au dat femeii mai mult loc, i-au acordat un rol mai considerabil, i-au asigurat o mai largă influenţă asupra chestiunilor politice şi destinelor guvernării, decât a făcut Imperiul Bizantin. Acesta este cum s-a remarcat cu bună dreptate, „unul dintre caracterele cele mai izbitoare ale istoriei greceşti din Evul Mediu”