Relațiile americano-sovietice între 1969-1976

I. Introducere

Lucrarea de faţă îşi propune să demonstreze că destinderea ca politică esenţială a administraţiei Nixon a urmărit o relaxare a relaţiei cu URSS în vederea obţinerii unor câştiguri punctuale şi de durată pentru SUA. A fost un mijloc în vederea atingerii scopului de îmbunatăţire a poziţiei geopolitice şi economice a SUA pe scara internaţională, În sprijinul acestei opinii vine şi denumirea de linkage mai degrabă decât cea de detente sau appeasment. A fost mai mult o înlănţuire de practici pe anumite subiecte decât o abordare simplistă care căuta o ameliorare a relaţiilor SUA – URSS în sine. Consecinţele au fost de durată şi au accelerat în final colapsul comunismului. Destinderea operată de Nixon şi Kissinger a fost urmată in acest sens de SDI (Initiative Strategic Defensive) a lui Reagan care a implicat economia Moscovei până la epuizare.

Din cauza poziţiei geografice şi caracterului nerăzboinic al americanilor aceştia au fost feriţi de războaie directe până la Pearl Harbour, 7 decembrie 1941. Această situaţie a favorizat o abordare legalistă şi internaţionalistă a Americii în relaţiile internaţionale. Idealismul wilsonian s-a topit după crearea Ligii Naţiunilor şi mai ales după 1945, după apariţia ONU într-un internaţionalism legalist în care instituţiile internaţionale devansează statele ca decidenţi în politica internaţională. Abordarea opusă a venit tot din politica externă americană şi ţine de realismul politic reprezentat în primă fază de Th. Roosvelt şi mai apoi de R. Nixon. Realismul politic s-a bazat pe doctrina interesului naţional care a dobândit din ce în ce mai multă relevanţă în politica externă SUA. Interesul naţional a devenit politica oficială in timpul administraţiei Nixon, în acest sens acţionând şi doctrina Nixon. Doctrina interesului naţional este o consecinţă a apariţiei riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii SUA dupa Pearl Harbour şi apoi odată cu începutul Războiului Rece.

Toate deciziile şi strategiile de politică externă au fost consecinţa unor circumstanţe specifice atât din punct de vedere geografic cât şi istoric. Până la intrarea în circuitul militar a unor arme precum avionul, submarinul, rachetele intercontinentale, izolaţionismul a avut substanţă şi justificare. SUA şi-a permis să emită doctrina Monroe la 1823 care delimita sferele de influenţă cu celelalte puteri. Realităţile geopolitice s-au schimbat ameţitor în urma celor două războaie mondiale şi a dispariţiei imperiilor coloniale. Din cauza primului război mondial a apărut doctrina securităţii colective şi a autodeterminării etnice propusă şi intrumentată de W. Wilson. America devenea din ce în ce mai integrată în geopolitca mondială şi o seamă de riscuri de securitate au apărut la orizont. După 1918 ceea ce s-a întâmplat între Anglia şi Germania în Europa, a avut loc între SUA şi Japonia în Pacific. Cele două state şi-au negociat deţinerile de portofolii navale cu tenacitate iar în 1922 s-a şi semnat la Washington un Tratat în acest sens. Ca şi Germania în relaţiile cu Anglia, Japonia nu a respectat deloc termenii tratatului, totul culminând cu atacul surpriză de la 7 decembrie 1941 de la Pearl Harbour, in Hawaii. Pentru prima oară în istoria sa SUA era atacată pe teritoriul său şi aceasta a generat reacţii pe măsură. Aparatele de inteligence şi defense apărute în 1942, 1947 au fost răspunsurile SUA la aceste acte de violarea securităţii naţionale. În iulie 1947 au fost înfiinţate Central Intelligence Agency (CIA), National Security Council (NSC) şi Secretary Of Defense pentru consolidarea interesului naţional de securitate. În aceste condiţii unice intervenţiile unui stat pot fi socotite juste, adica defensive, ci nu injuste, adică expansioniste, cuceritoare. Doctrina războiului just preventiv este reprezentată astfel de intervenţiile SUA din al II-lea război mondial şi la o oarecare distanţă de evenimentele de după 11 septembrie 2001 din Afganistan şi Irak.

Politica externă americană a fost condiţionată încă de la exprimarea suveranităţii faţă de Anglia de cele două realităţi dominante ale SUA, poziţia sa geografică şi etica privată foarte accentuată. Dacă poziţia geografică a fost tradusă în atitudinea izolaţionistă şi Doctrina Monroe, etica privată a impregnat relaţiile SUA cu celelalte state cu o substanţială doza de justificare morală a acţiunilor sale.

Americanii au căutat întotdeauna să-şi justifice atitudinea şi acţiunile atât prin intenţiile pe care le aveau cât şi prin rezultatul realizat. Europenii nu s-au cramponat în politica lor externă de elemente considerate abstracte de către ei precum intenţiile şi astfel singurul lucru care a contat a fost scopul avut. De asemenea, marile puteri europene nu au căutat niciodată să-şi justifice în termenii de ordin moral politicile, având considerente de ordin practic, izvorâte din realitate şi nu din elemente superioare de înţelegere a lumii şi a relaţiilor dintre ele. Relaţiile dintre state au la bază strict considerente de putere şi nu vizează sub nici o formă schimbarea regimurilor politice, a ideologiilor şi sistemelor de guvernare în sine. Pentru europeni principiile nu au avut în general relevanţă, iar când au început să se afirme în politica internaţională au constituit acoperiri pentru unele interese dintre cele mai vizibile (cazul congresului de la Viena, Metternich) sau au însoţit ideologii radicale care au săvârşit genociduri (nazism, comunism).