Franța și legile muncii

1. EXISTENŢA CONTRACTELOR COLECTIVE DE MUNCĂ

În Franţa există două tipuri de contracte:

• contract pe data nelimitată cu termen de lichidare 3 luni;

• contract pe data limitată pe 2 ani - aici medicii sunt obligaţi să absolveze examenul ,,Concur de Practicien Hospitalier,,. Acest examen oferă posibilitatea de a lucra particular în Franţa.

Potrivit dispoziţiilor art. L132-2 din Codul muncii francez convenţia sau acordul colectiv de muncă este un act scris care este incheiat intre:

• pe de o parte, una sau mai multe organizaţii sindicale de salariaţi recunoscute ca fiind reprezentative la nivel naţional conform art. L 133-2 din prezentul cod, sau care sunt afiliate organizaţiilor menţionate, sau care fac dovada de apartenenţă la câmpul de aplicare al convenţiei sau acordului;

• de cealaltă parte, una sau mai multe organizaţii sindicale de angajatori sau oricare alta grupare de angajatori, sau unul sau mai mulţi angajatori luaţi individual.

Distincţia între convenţie şi acord este reliefată în dispoziţiile art. L132-1 din Codul muncii francez : Convenţia colectivă are rolul de a trata despre ansamblul problemelor avute în vedere în articolul L 131-1, pentru toate categoriile profesionale interesate. Acordul colectiv tratează una sau mai multe chestiuni precizate în acest ansamblu.

Subliniem că potrivit art. L131-1 din Codul muncii francez, convenţiile şi acordurile colective de muncă vizează determinarea relaţiilor colective dintre angajaţi şi salariaţi; stabilind regulile potrivit carora este exersat dreptul salariaţilor la negocierea colectivă a totalităţii condiţiilor lor de angajare şi de muncă şi a asigurărilor lor sociale. În conformitate cu dispoziţiile art. L131-2 din Codul muncii francez, convenţiile şi acordurile colective se aplică în cazul profesiilor industriale şi comerciale, al profesiilor agricole care utilizează serviciile salariaţilor, al profesiunilor exercitate pe baza dreptului de liberă practică, instituţiilor publice şi ministeriale, oamenilor de serviciu, portarilor şi gardienilor imobilelor folosite sau nu ca locuinţe sau cu intrebuinţare mixtă, muncitorilor la domiciliu, asistenţilor maternali, personalului societaţilor civile, sindicatelor profesionale, al societăţilor de ajutor reciproc, al organismelor de asigurări sociale care nu au caracterul de instituţie publică şi asociaţiilor sau oricăror organisme de drept privat, oricare ar fi forma şi obiectul lor de activitate. Ele se mai aplică în cazul întreprinderilor publice, instituţiilor publice cu caracter industrial şi comercial şi institutiilor publice care asigură în acelaşi timp rolul de serviciu public cu caracter administrativ şi cu caracter industrial şi comercial în condiţiile prezentate în capitolul IV din Titlul III al Codului muncii francez. Ele se aplică, de asemenea, în cazul atelierelor protejate şi al centrelor de distribuire de lucru la domiciliu.

2. TIPURI DE CONTRACT ŞI IMPLICAŢIILE ACESTUI STATUT

Forma contractului de muncă cea mai utilizată este contractul pe durată nedeterminată (CDI), scris şi redactat în franceză.

Clauzele contractului sunt în principiu liber fixate de părţile, care au o mare latitudine în privinţa conţinutului:

- clauze obiective pentru remunerare;

- clauze de mobilitate geografică; clauze de polivalenţă;

- clauze de neconcurenţă; clauze de invenţie şi proprietate intelectuală;

- etc.

Contractul de muncă trebuie, în mod imperativ, să menţioneze remuneraţia şi funcţiile salariatului, durata şi locul de muncă. Remuneraţia trebuie să fie cel puţin egală cu salariul minim prevăzut prin Convenţia colectivă aplicabilă şi Salariului Minim Interprofesional de Creştere (SMIC) de 8,27 de euro brut, începând de la 1 iulie 2006. Remuneraţia poate fi completată cu avantaje în natură şi un sistem de cointeresare.

Contractul primei angajări

Conform unei ordonanţe din 4 august 2005, cu cel mult 20 de salariaţi, societăţile pot recurge la o nouă formă a CDI care constituie contractul unei noi angajări (CNE). CNE, obligatoriu în formă scrisă, organizează pe parcursul primilor doi ani de activitate reguli deosebit de suple pentru întreruperea contractului de muncă (în schimbul unei îndemnizaţii de 10%).

O caracteristică a pieţei muncii franceze rezidă în posibilitatea de a putea recurge la forţă de muncă suplimentară pentru a face faţă nevoilor temporare. Contractele cu durată determinată şi recurgerea la interimări sunt statute derogatorii, limitate la cazurile prevăzute prin lege şi, în general, cu durată mai mică de 18 luni. Ele constituie un mijloc eficace pentru întreprinderi ca să îşi rezolve nevoile dar contractul de muncă temporar nu poate avea, nici ca scop nici ca efect, căpătuirea îndelungată cu un loc de muncă legat de activitate normală şi permanentă a întreprinderii.

Sunt procedurile administrative pentru angajarea de personal mult prea complexe?

Companiile beneficiază de simplificarea procedurilor administrative pentru angajarea de personal:

• decalaraţia unică de ocupare a forţei de muncă (Déclaration Unique d'Embauche - DUE) permite companiei completarea simultană a diferite formalităţi administrative pentru închirierea de personal, inclusiv înregistrarea unui membru al personalului cu Departamentul de Securitate Socială, asigurări de şomaj, asigurare de sănătate. Declaraţia DUE poate fi completata online.

• ANPE de ocupare a forţei de muncă, poate ajuta companiile să recruteze membri ai personalului: informaţii cu privire la poziţii disponibile în cadrul companiei, profiluri de candidat, priorităţile de selecţie a candidaţilor, precum şi organizarea de formare, înainte de angajarea de companie.