Perfecționarea managementului calității procesului educațional

1. INTRODUCERE

Schimbările radicale de ordin politic înfăptuite la sfârşitul secolului XX la nivel internaţional, dispariţia graniţelor, libera circulaţie in căutarea unui loc de muncă, atât la nivel European cât şi o circulaţie internaţională a forţei de muncă, ce presupune recunoaşterea studiilor oriunde în lume, facilitarea practicării meseriei dobândite prin studio în orice ţara, fie ea puternic dezvoltată sau nu.

De aici a apărut necesitatea introducerii unor reforme în învăţământul preuniversitar şi universitar, printre care şi asigurarea calităţii. Dacă în ţările europene ( Marea Britanie, Olanda , Belgia,etc) reforma învăţământului a început din anii 80, la noi acest proces, deloc uşor, începe sa fie discutat în urma comunicatului comun de la Berlin din septembrie 2003, prin care miniştrii educaţiei se angajează ca până la întâlnirea de la Bergen, în mai 2005, în ţările lor să fie introduse o serie de reforme, printre care şi un sistem de asigurare a calităţii învăţământului românesc

Asigurarea calităţii înseamnă crearea încrederii, în rândul publicului, că sistemul naţional de învăţământ românesc răspunde aşteptărilor, face ce trebuie, cheltuieşte banul public în chip eficace şi eficient Motivele pentru care s-a luat o asemenea decizie sunt legate de noua condiţie a universităţii ca învăţământ de masă, de convergenţa sistemică europeană, de facilitarea circulaţiei internaţionale a forţei de muncă, ce presupune recunoaşterea diplomelor etc.

Asigurarea calităţii face parte din managementul calităţii, adică un întreg ansamblu de măsuri care au ca scop ca universităţile să poată planifica obţinerea calităţii, să-i determine parametrii, s-o măsoare şi să dovedească rezultatul obţinut.

Prin urmare, pentru a se crea un sistem de asigurare a calităţii, ceea ce miniştrii educaţiei au promis la Berlin că vor face, trebuie în prealabil introdus un sistem de management al calităţii. Este o sarcină complexă, care presupune în primul rând schimbarea mentalităţii şi percepţiei pe care o au pe de o parte cadrele didactice din învăţământul preuniversitar si universitar şi pe altă parte masele largi, beneficiarii direcţi ai sistemului de reformă.

Universitatea a fost în secolele al XIX-lea şi al XX-lea un lăcaş al excelenţei. Ideea de a valida calitatea învăţământului românesc apărea absurdă, întrucât nimeni altcineva decât profesorii universitari nu puteau fi exemple de calitate, umană şi ştiinţifică. Era epoca „profesorilor de gândire” (maîtres à penser). Dar după război, în Franţa, de pildă, numărul studenţilor a crescut de cincizeci de ori. În aceste condiţii, ideea de excelenţă nu mai poate sălăşlui exclusiv în universităţi. Alte centre conduc progresul tehnologic şi ştiinţific. Transformările din ultimele decenii au cuprins, după cum era şi normal si învăţământul, astfel încât nu numai liceul dar si studiile superioare au devenit aproape un învăţământ de masă. Noul context, tensionat datorită extinderii rapide şi subfinanţării, induce întrebări despre calitatea învăţământului În loc de a reprezenta pentru tineri o performanţă, universitatea a fost inclusă în dreptul la educaţie. Mai mult, în Europa Centrală şi de Est a apărut recent şi o ofertă privată de educaţie universitară.

Pentru a asigura standarde minime de calitate, ţările din regiune au folosit sistemul acreditării, după modelul american. Pentru a sprijini dezvoltarea pe mai departe a unei orientări spre competitivitate şi excelenţă, a apărut necesitatea creării şi aplicării unor sisteme de management al calităţii în fiecare instituţie, coordonate de o agenţie centrală. Cele două sisteme vor fi deci complementare şi sinergice.

Sistemul acreditării stabileşte dacă un program de studii poate fi iniţiat în condiţii acceptabile, sau dacă trebuie să intre în lichidare datorită deteriorării acestora. Din momentul în care programul este autorizat, el poate profita de managementul calităţii, pentru a se înscrie pe o spirală a ameliorării continue. Autorizarea sau, la termen, acreditarea unui program de studii sunt obligatorii în condiţiile legii. Auditul sau evaluarea calităţii ar trebui să fie facultative; decizia de a proceda la un audit extern va fi determinată de dorinţa de competitivitate. În aceste condiţii, problema calităţii este o problemă a managementului strategic. Organizaţia educaţională stabileşte unde vrea să ajungă, cum doreşte să se poziţioneze în cadrul ofertei naţionale, şi ia măsurile necesare pentru a-şi înfăptui viziunea; dintre aceste măsuri, cele referitoare la managementul calităţii sunt printre cele mai importante. Acreditarea determină dacă sunt satisfăcute standardele naţionale. Managementul calităţii porneşte de la standarde stabilite de organizaţia însăşi, pentru a evolua către aplicarea celor mai bune practici, şi apoi spre comparaţia între diferitele standarde existente pe plan internaţional.