Politica de Finanțare și Costurile Capitalului

Conceptul de capital al ĩntreprinderii

Noţiunea de capital apare pentru prima dată ĩn secolul al XII-lea şi a circulat la ĩnceput ĩn diverse sensuri: ca stoc de mărfuri, ca fond, masă de bani. Ĩn secolul al XIV-lea termenul de capital este ĩntalnit cu ĩnteles de bogăţie,averi bănesti,fonduri.Conţinutul modern de capital a fost introdus de economistul francez A.J. Turgot ĩn secolul al –XVIII- lea.Ĩn accepţiunea economistului francez, noţiunea de capital ĩnsemna mai mult decāt bani sau bunuri, respectiv, o valoare care participă la producerea unor noi valori şi a profitului.

O alta definitie este dată şi de Adam Smith ĩn lucrarea ’’Avuţia Naţiunilor ’’ unde face distincţia neta ĩntre capitalul individual şi capitalul naţional.Economiştii contemporani spre deosebire de Adam Smith, consideră că izvorul de creare a capitalului nu este doar propria muncă, prin economiile degajate,ci şi resursele ĩmprumutate.

Capitalurile se clasifică după criterii multiple, în funcţie de scopul urmărit.Dintre aceste criterii, unele sunt de mai mare circulaţie şi, ca urmare, le enumerăm mai jos:

• după modul în care participă la procesele economice, se consumă şi se înlocuiesc, capitalurile, se clasifică în:capitalul fix;capitalul circulant;

• după conţinutul lor:capitalul economic;capitalul permanent;capitalul de lucru (fondul de rulment);

• după forma de proprietate: capitalul propriu;capitalul împrumutat;

• după rolul şi forma capitalului:capital productiv;capital financiar;

• după modul de participare a proprietarilor la formarea capitalurilor: capital subscris;capital vărsat;capital nevărsat.

Nevoile de finanţare a întreprinderii

În funcţie de provenienţa resurselor cu ajutorul cărora se constituie şi sporeşte capitalul întreprinderii, deosebim două modalităţi de finanţare:

• finanţarea internă

• finanţarea externă

În cadrul celor două modalităţi se întâlnesc mai multe metode cu ajutorul cărora se mobilizează o diversitate de resurse care asigură procesele de finanţare.

Finanţarea internă se realizează atunci când se face apel la următoarele resurse:

-profitul net sau profitul rămas după plata dividendelor;

-amortizarea activelor imobilizate, sume din valorificarea activelor imobilizate scoase din funcţiune sau din vânzarea celor de prisos;

-fondurile asimilate celor proprii.

Finanţarea externă presupune constituirea si sporirea capitalului firmei cu ajutorul

-aporturilor în natură sau în bani ale viitorilor proprietari, la care se pot adăuga sume din:

-contribuţii ale statului, ale unor colectivităţi publice şi organisme specializate;

-emisiunea şi vânzarea de noi acţiuni-emisiunea şi vânzarea de obligaţiuni, contractarea de împrumuturi bancare, practicarea creditului comercial, sau a creditului leassing.

Între momentele în care întreprinderea angajeaza cheltuieli de exploatatie si cel în care încaseaza pretul produselor vândute se scurge un interval de timp mai scurt sau mai lung. În aceasta perioada întreprinderea trebuie sa cumpere materiale, servicii, sa plateasca salarii, sa regleze diferite cheltuieli referitoare la fabricatie, la stocare si la distributia produselor, deci trebuie sa avanseze fondurile pe care le va recupera la sfârsitul perioadei. Nevoile de finantare care rezulta din activitatea normala a întreprinderii se identifica cu activele curente, cu creantele asupra clientilor, precum si cu încasarea minimala care corespund activităţii operaţionale curente. Salariile si celelalte cheltuieli sunt incluse în valorile operaţionale ca si produsele vândute clientilor. Nevoile de finantare aparute din ciclul operaţional sunt acoperite din resursele ciclului operaţional, respectiv din creditul furnizorilor.

În cursul unei perioade de timp nevoile de finantare sunt realocate, fondul de rulment net poate acoperi o parte a nevoilor suplimentare aparute din aceste fluctuatii, dar nu poate acoperi totalitatea nevoilor în perioadele de vârf deoarece imobilizarea capitalurilor ar fi prea costisitoare.

În majoritatea cazurilor întreprinderea nu poate acoperi totalitatea nevoilor în perioadele de vârf deoarece imobilizarea capitalurilor ar fi prea costisitoare. Ea apeleaza la credite bancare pe termen scurt pentru a face fata fluctuatiilor activitatilor lor de unde rezulta ca egalitatea nevoilor de finantare rezultate din cliclul operaţional sunt egale cu fondul de rulment + creditul furnizori + credite bancare pe termen scurt.

Întreprinderea are nevoie sa finanteze moderinzarea echipamentelor si tehnologiilor sale, precum si inventiile pe care le impune strategia sa de dezvoltare. Reînnoirea si modernizarea echipamentelor reprezinta o necesitate care rezulta din uzura suferita de acestea ca urmare a utilizarii lor. Nevoile de finantare determinate de reînnoirea echipamentului sunt superioare valorii de amortismente anuale dar aparitia unor noi nevoi fac necesare resurse noi. Dacă întreprinderea doreşte sa dezvolte noi activitati trebuie sa aiba în vedere investitii noi. Investitiile de finantat nu au toate un caracter material si astfel se deosebesc achizitionarea de active corporale, necorporale, participatiile la activitatea altor întreprinderi, precum si împrumuturile acordate sau creantele de finantat pentru întreprinderi. Acoperirea nevoilor de finantare a activelor fixe se face cu prioritate din resurse permanente. Se deosebesc resursele proprii si alte resurse. Resursele proprii se refera în primul rând la autofinantarea ce reprezinta partea resurselor adusa de activitatea întreprinderii si capitalurile aduse de catre proprietarul întreprinderii. În categoria altor resurse intra:

• resursele împrumutate pe termen mediu si lung prin emisiunea de obligatiuni sau prin intermediul stabilimentelor financiare de credit,

• resursele aparute din cesionarea imobilizarilor sau din încasarile creantelor pe termen mediu si lung.