Riscuri Bancare în Creditarea pe Termen Scurt

Capitolul I.

Riscurile bancare şi managementul global al acestora

1. Sistemul bancar din România

1.1. Sistemul bancar românesc înainte de momentul 1989

Primele dovezi ale desfăşurării unei activităţi bancare pe teritoriul României au fost descoperite între anii 1786-1855, reprezentând 55 de plăci de piatră, găsite într-o zonă de mine aurifere. Aceste plăci datau din perioada Daciei Traiane şi le conţineau detalii referitoare la contractul privind înfiinţarea unei instituţii bancare. Clauzele principale se refereau la faptul ca băncile acordau împrumut în numerar şi percepeau dobânzi.

In epoca modernă, primele încercări de creare a unei bănci au avut loc la începutul secolului al XIX-lea, Banca Naţională a Moldovei fiind prima bancă înfiinţată în ţara noastră la 12-24 martie 1857, cu sediul central la Iaşi şi sucursale la Galaţi şi Bucureşti

În 1864 a fost fondată Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni. Această instituţie, a avut un rol foarte important până la crearea Băncii Naţionale a României în 1880, întrucât a fost principala bancă de emisiune pe teritoriul Principatelor Unite.

În perioada următoare, au apărut tot felul de proiecte şi încercări, mai ales din cercuri străine, în vederea organizării unei bănci de scont şi circulaţie.

Creditul Funciar şi celelalte instituţii financiare, create prin forţe proprii, care prosperau, au intensificat discuţiile şi pregătirile pentru înfiinţarea unei bănci de emisiune.

Înfiinţarea unei bănci de emisiune rămânea, în continuare, o mare nevoie, determinată de interesele generale ale statului sub aspect financiar şi valutar, a greutăţilor politice din anii 1876-1877.

La 27 februarie 1880, Guvernul I. C. Brătianu a depus în Cameră proiectul unei bănci naţionale care trebuia să ajute economia naţională mai mult ca oricare altă instituţie. La 17 aprilie 1880, proiectul, depus de ministrul de finanţe I. C. Brătianu, a devenit legea prin care se statorniceau normele de organizare a Băncii Naţionale a României, care urma să-şi înceapă activitatea la 1 iulie 1880.

Sediul principal al băncii s-a stabilit la Bucureşti, cu obligaţia de a înfiinţa sucursale şi agenţii în principalele oraşe ale ţării şi, în special, în fiecare capitală de judeţ. Capitalul Băncii s-a stabilit la 30 milioane lei, din care 10 milioane lei să se depună de stat şi 20 milioane lei de particulari. Datorită urmăririi în permanenţă a mersului pieţei, adaptându-se cu elasticitatea la cerinţele acesteia, asigurând respectarea liniei generale de dezvoltare a economiei ţării, îngrijindu-se de garantarea şi existenţa disponibilităţilor de fonduri în lei şi în monedă străină, Banca Naţională a contribuit, efectiv, la depăşirea cu succes a perioadelor de criză cu care s-a confruntat economia ţării în acea perioadă.

Banca Naţională a României este cea mai importantă bancă înfiinţata în acea perioadă, care, din punct de vedere organizatoric, a fost concepută după modelul Băncii Naţionale a Belgiei. Acesta a fost începutul dezvoltării unui sistem bancar nou şi modern. Înfiinţarea B.N.R. a creat premisele pentru apariţia şi altor bănci şi pentru dezvoltarea sistemului bancar românesc. Banca Naţională a României s-a constituit ca importantă instituţie destinată creditării activităţii economice şi comerciale, scontării dar şi operaţiunilor cu alte instrumente financiare.

La 1 ianuarie 1901, Banca Naţională devine instituţie cu caracter privat, statul ieşind din asociaţie. La sfârşitul secolului al XIX-lea a început să se facă simţită o puternică centralizare a capitalului bancar în România. In această perioadă, unele case bancare sau asociaţii bancare, apărute anterior, dar care în contextul nou nu dispuneau de suficient capital financiar, şi-au schimbat statutul juridic sau au fost absorbite de altele. In perioada primului război mondial s-a intensificat activitatea bancară în România ca rezultat al neutralităţii României. In această perioadă au apărut oportunităţi noi de comerţ cu toate părţile implicate în conflict. Nivelul ridicat al comerţului a adus beneficii sistemului bancar.

Anii care au urmat imediat războiului au adus o încetinire dramatică activităţii economice, recesiunea cuprinzând întreaga Europă.

Treptat, ţările din Europa au început să-şi refacă economia, fenomen resimţit şi în România. Rezultatele s-au regăsit şi în sistemul bancar. Băncile au atras importante fonduri disponibile de pe piaţă ăi - prin intermediul creditelor acordate de Banca Naţională - au reuşit sa ramburseze sumele în bani devalorizaţi.

După primul război mondial, numărul băncilor din România a continuat sa crească până la criza economică din perioada 1929-1933. Această depresiune a determinat falimentul multor bănci. Guvernul României din acea vreme, a trebuit să intervină contracarând efectele crizei economice, bancare şi monetare. Guvernul a adoptat politici de conducere şi control în vederea acordării ajutorului necesar revigorării sistemului bancar.

Politicile adoptate au contribuit la salvarea băncilor mai mari, dar, din cele 1204 bănci existente în 1934, circa 600 bănci au fost lichidate sau au fuzionat.

In anii '40 sistemul bancar a fost dominat de 5 bănci principale : Banca Românească , Banca de Credit Român, Banca Comercială Română, Banca Comercială Italiană şi Română şi Societatea Bancară Română. Aceste bănci realizau 50% din totalitatea operaţiunilor bancare.

Până în 1947, sistemul bancar românesc cunoscuse o dezvoltare remarcabilă. Băncile deţineau resurse importante şi funcţionau conform standardelor internaţionale; personalul bancar era format de specialişti pregătiţi în condiţii de concurenţă şi standarde profesionale foarte ridicate, aşa cum erau stabilite de Banca Naţională.

După 1947, sistemul bancar a fost restrâns datorită trecerii la economia de comandă şi intrării României în zona de influenţă sovietică (fosta U.R.S.S.).

Până la sfârşitul anului 1989, sistemul bancar românesc oferea un număr limitat de servicii şi produse bancare.

In anul 1989 în România existau 4 bănci: Banca Naţională a României, Banca Română de Comerţ Exterior, Banca de Investiţii şi Banca Agricolă, la care se adaugă şi C.E.C.-ul. După 1989, România a fost martora multor schimbări, iar trecerea la o economie de piaţă a determinat creşterea continuă a numărului de agenţi economici privaţi.

1.2. Sistemul bancar în România – evoluţie şi transformări din 1990 – prezent

Începând cu anul 1990, sistemul bancar românesc a suferit restructurări majore in concordanţă cu directivele Uniunii Europene, bazate pe modelul bancar vest-european. Aceste reforme s-au materializat în constituirea unui sistem bancar pe două nivele: Banca Naţională a României, pe de o parte, şi instituţiile de credit pe de altă parte.

Unul dintre elementele cheie ale reformei sistemului bancar din România a fost faptul că rolul pe care îl juca Banca Naţională a României înainte de revoluţie a evoluat spre unul mai tradiţional, şi anume acela de bancă centrală.