Polizorul și Schimbarea Pietrei de Polizor

Lucrarea de fațǎ își propune sǎ abordeze o serie de aspecte legate de tehnolofia polizǎrii pieselor, de tipurile și caracteristicile tehnico-funcționale ale diferitelor tipuri de polizoare precum și structura, dimensiunile și caracteristicile pietrelor de polizor.

În cazul producţiei de serie micǎ şi individualǎ, principiul interschimbabilitǎţii şi al sortǎrii pieselor devine neeconomic, prelucrarea şi controlul pieselor realizându-se cu mijloace universale care nu asigurǎ întotdeauna precizia necesarǎ la montare.

Din aceastǎ cauzǎ, în vederea montǎrii, piesele sunt supuse unor operaţii, manuale sau mecanice, de ajustare.

De asemenea, în cazul producţiei în serie mijlocie şi mare, când sunt impuse toleranţe strînse la îmbinarea pieselor, ajustarea se poate face în timpul asamblǎrii.

Ajustarea pieselor este, uneori, necesarǎ pentru a compensa o eventualǎ nepotrivire a toleranţei totale într-un lanţ de dimensiuni cu mai multe elemente.

Totodatǎ, aceastǎ operaţie este destinatǎ asigurǎrii netezimii cerute suprafeţelor funcţionale, a îndepǎrtǎrii rupturilor, a bavurilor şi a neregularitǎţilor de pe suprafeţele pieselor ce se asambleazǎ.

Printre cele mai frecvente operaţii de ajustare sau de pregǎtire a suprafeţelor se numǎrǎ pilirea, polizarea şi lustruirea.

Introducere

Istoria omenirii este strâns legată de dezvoltarea mijloacelor de producţie.

Pentru a-şi procura cele necesare traiului, omul preistoric a folosit o serie de obiecte din natură pe care le-a utilizat ca arme şi unelte. Treptat el a trecut la confecţionarea acestora, astfel ca ele să corespundă mai bine scopului urmărit. Materialele din care erau realizate acestea au dat nume principalelor epoci ale istoriei: epoca pietrei, a bronzului, a fierului, aceasta din urmă continuând şi în zilele noastre şi diversificându-se prin utilizarea pe scară largă a aluminiului, a materialelor plastice, ceramice, compozite, etc.

Concepute şi realizate empiric şi acţionate manual sau cu forţa animalelor, uneltele primitive asigurau performanţe reduse.

Apariţia şi dezvoltarea societăţii omeneşti a determinat creşterea şi diversificarea continuă a necesarului de bunuri materiale. Pentru a face faţă nevoilor mereu crescute, omul a fost nevoit să perfecţioneze continuu uneltele de producţie, pentru a realiza performanţe din ce în ce mai ridicate privind precizia, productivitatea şi costul prelucrărilor. Dezvoltarea acestora a fost posibilă datorită progreselor realizate în domeniul materialelor, al tehnologiilor de fabricaţie, al sistemelor de acţionare şi al automatizării, ajungându-se în zilele noastre la o gamă foarte largă de maşini-unelte.

Ca urmare a progreselor realizate în diferitele domenii ale ştiinţei, în ultimele decenii a fost posibilă realizarea celei mai moderne unelte create de om până acum – calculatorul electronic numeric – care a deschis o nouă epocă în istoria omenirii – epoca informaţională.

Efectele benefice ale implicării ştiinţei în producţie au făcut ca aceasta să devină principala forţă de producţie, având ca efect realizarea sistemelor de producţie moderne. Sistemele care reunesc maşini-unelte, sisteme de deservire şi calculatoare electronice reprezintă cele mai perfecţionate sisteme de producţie realizate de om până acum – sistemele CIM (Computer Integrated Manufacturing) – care realizează procesarea automată atât a materiei cât şi a informaţiei.