Îngrijirea Pacientilor cu Sinuzită Maxilară Odontogenă

PARTEA TEORETICĂ

INTRODUCERE

Otorinolaringologia este o specialitate chirurgicală cu multe particularităti. Ea se ocupa de organe cavitare de dimensiuni mici, care se examinează cu dificultate, care sângerează cu usurintă si adesea abundent, care au reflexe ce jenează examinarea sau produc tulburări functionale importante.

Chirurgia ORL în era antibioticelor si cu ajutorul microscopului chirurgical face progrese continue din an în an. În prezent această chirurgie a reusit să amelioreze sau chiar să vindece suferintele organelor senzoriale (auz, echilibru,miros, gust) ascunse în cavităti strâmte si întunecate.

Nasul, sinusurile paranazale prezintă cea mai mare morbiditate din cele 6 organe studiate si investigate în cadrul specialitătii ORL.

Afectiunile localizate în acestă regiune naso-sinusală sunt foarte variate datorită în primul rând factorilor de mediu nocivi foarte răspânditi în atmosferă, dar si accidentelor produse în cabinetele stomatologice în urma tratamentelor stomatologice si extractiilor dentare. Datorită acestor manopere stomatologice apar destul de frecvent sinuzitele maxilare odontogene.

Cominicarea oro-sinusală reprezintă o fistulă care face să comunice cavitatea orală cu sinusul maxilar. Localizările cele mai frecvente sunt creasta alveolară superioară, în regiunea premolarilor si molarilor si vestibulul oral superior.

Examenul radiografic făcut înainte de extractie pune în evidentă raportul dintilor cu sinusul, dând posibilitatea medicului de a alege tehnica de extractie cea mai potrivită si diminuând accidentele sinusale care pot apărea în special în cursul extractiilor dentare.

Capitolul I

Anatomia si fiziologia nasului

A. Regiunea nazală exterioară.

Este reprezentată de piramida nazală, formatiune situată în mijlocul fetei, între cei doi obraji, deasupra buzei superioare, având marele ax dirijat oblic în jos si înainte, si reprezentând trei fete (două laterale si una superioară), trei margini (două laterale si una anterioară), o bază si un vârf.

De sus în jos nasul este separat de regiunile vecine, printr-un sant ce poartă numele de sant nazo-palpebral, nazo-genial si nazo-labial.

Marginea anterioară sau dosul nasului corespunde locului de unire între fetele laterale, cu o directie oblică în jos si înainte, terminându-se la partea inferioară printr-o ridicătură rotunjită – lobul nasului.

Baza nasului prezintă două orificii ovalare, numite narine, separate între ele printr-un perete median antero-posterior, numit septul nazal. Vârful nasului sau rădăcina nasului se găseste în regiunea intersprâncenoasă, unde se observă o depresiune cu adâncime variabilă.

Structura: din punct de vedere anatomic, nasul extern este alcătuit din:

1. Scheletul extern

2. O serie de învelisuri noi

1. Scheletul extern este alcătuit din oase, cartilaje si membrane fibroase.

Oasele nasului sunt:

- două lamele osoase patrulatere

- două procese frontale ale maxilarelor

- spina nazală anterioară

Cartilajele determină baza piramidei nazale si se grupează în:

- cartilaje principale care sunt: cartilajul septal, care ocupă portiunea anterioară a septului si completează scheletul osos a septului, si cartilajele laterale, în număr de două – au formă triunghiulară, cu o margine superioară ce se uneste cu osul nazal si cu procesul frontal al maxilei, o margine inferioară ce răspunde cartilajelor alare mari, mici, accesorii si lamei fibroase a piramidei nazale si o margine mediană ce răspunde cartilajului septal.

- cartilajele accesorii sunt situate pe dosul piramidei nazale, între cartilajele laterale si cartilajele alare mari si cartilajul septal. Sunt reprezentate prin: cartilajele pătrate, sesamoide si voneriene.

Membranele fibroase: sunt formatiuni care au rolul să unească cartilajele între ele fixându-le totodată si de portiunea osoasă a nasului.