Îngrijirea Pacientului cu Rujeolă

I. ARGUMENT

Rujeola este cunoscută încă din Antichitate, având de-a lungul vremurilor denumiri variate: pojar, cori, morbili sau rozeolă. Maladia a fost descrisă prima dată de medicul arab Rhazes, în secolul al IX-lea, dar abia în secolul al XVII-lea Sydenham i-a creat o identitate clinică.

Natura infecțioasă a rujeolei a fost stabilită cu certitudine în 1846 când P.L. Panum a descris epidemia din insulele Faröe a şi a evidenţiat contagiozitatea, iar Köplik a descris enantemul de pe mucoasa obrajilor.

Rujeola este o boală infecto-contagioasă, în general benignă, imunizantă, cauzată de un virus din familia Paramyxovirus (genul Morbillivirus), care afectează îndeosebi copiii şi se transmite direct.

Rujeola este o boală acută infecţioasă extrem de contagioasă, provocată de virusul rujeolic şi este caracterizată prin febră, tuse, rinoree, conjunctivită, enantem pe mucoasele bucală sau labială şi o erupție cutanată maculopapulară.

Virusul rujeolic este prezent la omul bolnav, în secreţiile nazofaringiene, traheobronsice, conjunctivale, în sânge şi în elementele eruptive cutanate. Incidenţa rujeolei este mai mare în lunile de iarnă şi primăvară şi apare mai ales în copilărie.

Sursa de infecţie cu rujeolă este constituită numai de omul bolnav cu formă tipică sau atipică de boală. Transmiterea se face direct, prin contact cu persoana bolnavă, prin picăturile de secreţie nazofaringiană şi traheobronșică pe care acesta le elimină în jur în timp ce vorbeşte, tușește sau strănută, răspândirea indirectă prin persoane neinfectate sau prin obiecte fiind mult mai rar întâlnită.

Rujeola este o boală ce pune pacientul la grea încercare, pentru că virusul rujeolei slăbeşte organismul şi îl lasă cu imunitatea la pământ. Aşa se explică de ce rujeola este însoţită adesea de complicaţii: de la simple otite, faringită, conjunctivită până la grave pneumonii, encefalită, insuficienţă hepatică sau chiar deces.

Cunoştinţele asupra bolilor infecţioase, au progresat foarte mult în ultima jumătate de secol. Seria descoperirilor ştiinţifice în domeniul microbiologic a fost deschisă de marele Pasteur, continuată de Babeş, Koch, Eberk, Roux etc.

Oamenii de ştiinţă din ţara noastră au contribuit din plin la marile progrese ale cercetărilor în domeniul bolilor infecţioase pe plan mondial şi naţional, dintre aceştia numărându-se şi V. Babeş, C. Levaditii, C. Ionescu Mihăieşti, J. Cantacuzino.

Deşi este o boală care se întâlneşte mai frecvent la copii, ea poate să afecteze atât adolescenţii cât şi adulţii, iar dacă virusul rubeolei este contactat de femei în primele luni de sarcină este deosebit de teratogena pentru făt, dând malformaţii congenitale grave.

Acesta este unul dintre motivele ce m-au determinat sa aleg această temă pentru proiectul meu de absolvire, ce vizează particularităţile de îngrijire a bolnavilor cu rubeolă, boală infecţioasă virală contagioasă cu răspândire universală.

II. PARTEA PRACTICĂ

II.1. Noțiuni generale de anatomie și fiziologie a pielii

Pielea este învelişul protector al corpului. Aceasta are rolul de a acoperi şi proteja corpul împotriva agresiunilor, de a împiedica pierderea apei. Ea creează o peliculă protectoare prin secreţia de sebum şi permite reglarea temperaturii prin transpiraţie. Pielea este organul sensibilităţii care ne permite să percem tot ce atingem. Pielea are o suprafaţă de 1,5m2 şi o grosime de 1-4 mm.

ANATOMIA ŞI STRUCTURA PIELII:

1. Epidermul se găseşte la exterior și este compus din mai multe tipuri celulare:

- keratinocitele: sunt eliminate dint trei în trei săptămâni, la suprafaţă pilii- prin fenomenul numit descuamare- eliberând keratina în stratul cornos, foarte rezistent.

- melanocitele care produc melanină, pigment al cărui rol e acela de a asigură colorarea pielii (pigmentarea) şi de a proteja omul contra razelor de soare.

- celule Langerhans: sunt capabile să recunoască şi să elimine organismele străine.

2. Dermul este partea centrală a ţesutului de susţinere a pielii. Este formată din numeroase fibre de colagen, vase sanguine care permit cicatrizarea, terminaţii nervoase, foliculi piloşi, glande sebacee şi glande sudoripare.

3. Hipodermul este partea cea mai profundă a pielii şi este formată din celule adipoase, care fabrică grăsimea. Acesta este bogat în vene şi artere. Hipoderma ne protejează de şocuri şi de presiune.

Pielea conţine de asemenea şi foliculi piloşi: aceştia produc firele de păr. Baza lor este în formă de sac şi se află în derm. El conţine orificiile glandelor sebacee şi poate fi ridicat de muşchiul erector.

Pielea mai conţine glande sebacee care se deschid în foliculul pilos. Ele secretă sebum, care lubrifiază pielea şi o protejează.

Terminaţiile nervoase ale pielii:

- corpusculii Meissner: aceştia percep mişcările obiectelor pe piele (reacţie la începutul şi sfârşitul stimulării)

- corpusculii Ruffini: percep întinderea pielii

- corpusculii Pacini: discern vibraţiile fine de la suprafaţa pielii

- discurile Merkel detectează deformările pielii atâta timp cât stimularea persistă, precum şi forma obiectelor.

- terminaţiile nervoase libere:percep temperatura (termoreceptia) şi percepţia durerii (nociceptia).