Prevalența avortului spontan la parturientele cu placentă jos implantată

INTRODUCERE

Lucrarea de faţă abordează una din problemele de patologie ginecologică şi obstetricală care, în ciuda progreselor remarcabile realizate de medicina în zilele noastre, suscita un deosebit interes prin riscul mare matern şi fetal pe care îl dă.

Introducerea în arsenalul terapeutic a operaţiei cezariene a contribuit în ultimii mai bine de 100 de ani la ameliorarea sensibilă a pragnosticului materno-fetal. Totodată această ramură a medicinei s-a îmbogăţit cu metode şi aparatura care-i oferă clinicianului ginecolog un ajutor în punerea diagnosticului. Astfel ecografia poate decela o sarcină asociată cu praevia cu o precizie de 96.99%. Prin monitorizarea travaliului s-a uşurat foarte mult urmărirea desfăşurării sarcinii şi naşterii. Aparatura modernă în cadrul serviciului de terapie intensivă şi în incubatoare înlesnesc o supraveghere atentă şi eficace atât a parturientei cât şi a fătului.

Deşi toate aceste realizări au constituit un program în rezolvarea multor probleme de patologie ginecologică şi obstetricală, placenta praevia a rămas de o remarcabilă importanţă atât prin mortalitatea crescută fetală şi maternă cât şi prin multitudinea de complicaţii materne: şoc hemoragic, anemie, sindrom infecţios, etc. – şi fetale: sindrom anemic sindrom neurologic, sindrom de detresă respiratorie, etc.

Lucrarea de faţă îşi propune evaluarea prevalenţei avortului spontan la parturientele cu placenta jos implantată, aşa cum rezultă el din studiul a 96 de paciente cu placenta praevia, internate în spitalul “POLIZU” între anii 1996 – 1998 .

Totodată studiul urmăreşte desprinderea unor concluzii de ordin practic privind identificarea şi dispensarizarea gravidelor care prezintă placenta praevia cu avort spontan, precum şi conduita terapeutică în contextul hemoragiei grave generate de patologia de inserţie joasă a placentei.

I. ELEMENTE DE MORFOLOGIE ŞI FIZIOLOGIE A PLACENTEI

1. OVOIMPLANTAŢIA

Placenta umană este un organ tranzitoriu al gestaţiei, derivat trofoblastic care se diferenţiază precoce în cursul embriogenezei. Ea corespunde unui tip particular de organ de schimb materno-fetal.

Denumirea de placentă a fost utilizată pentru prima dată de Realdus-Columbus.

Placenta este constituită din elemente de origine ovulară ce suferă o serie de modificări evolutive, formând vilozităţile placentare şi din elemente de origine maternă, provenite din transformările endometrului.

În procesul de creştere şi maturizare placentară sunt esenţiale transformările trofoblastului, care asigură din timp nutriţia zigotului (trophein=hrană, blastos=germen).