Diagnosticare și încercări

1. PRINCIPIILE GENERALE ALE DIAGNOSTICĂRII

1.1. NECESITATEA DIAGNOSTICĂRII ŞI LOCUL EI ÎN PROCESELE DE ÎNTREŢINERE TEHNICĂ SI REPARAŢIE

O importanţă majoră în exploatarea eficientă a parcului de automobile prezintă reducerea la minimum a cheltuielilor de întreţinere tehnică şi reparare, concomitent cu realizarea unui rulaj mediu între căderi cât mai ridicat, precum şi menţinerea unor înalţi indici ecologici şi de securitate a circulaţiei.

Se ştie că în timpul exploatării detaliile vehiculului sânt supuse unui proces de uzură naturală şi dereglărilor care determină modificarea para¬metrilor structurali, adică a acelor mărimi care caracterizează starea teh¬nică a unui automobil. În modificarea acestora intervine cu rol determinant şi regimul întreţinerilor tehnice şi al reparaţiilor efectuate cu scop profilactic. Sunt cunoscute două procedee principial diferite de aplicare a operaţi¬unilor de întreţinere şi reparare.

• un model profilactic, care ţine seama numai de rulaj

• şi altul în cadrul căruia operaţiunile profilactice se aplică prin prognozare.

Primul procedeu este propriu cazurilor speciale, în care se cere o siguranţă extrem de înaltă a maşinilor (avioane, tancuri etc.) sau când dispersia rulajului mediu pînă la prima cădere este foarte mică; aplicarea sa este simplă ca procedură, dar extrem de costisitoare deoarece de multe ori, mai ales cînd coeficientul de dispersie a rulajului este mare, se efectuează operaţiuni de întreţinere tehnică şi reparaţie în mod inoportun.

Într-adevăr, dacă se admite ca frecvenţă a căderilor în funcţie de rulaj o lege de distribuţie oarecare, atunci, aplicînd metoda de întreţinere tehnică şi reparare după o durată de rulaj fixă, la care se realizează frecvenţa cea mai mare a căderilor, se observă că dacă pentru circa 70% din automobile această periodicitate este mare, pentru restul de 30% ea este prea mică, circumstanţă care afectează eficienţa economică a procedeului. De aceea în parcul naţional de automobile acest procedeu nu se aplică decît la unele detalii de care depinde strict securitatea circulaţiei. În rest, automobilele intră în reparaţie numai după cel de-al doilea procedeu profilactic adică atunci cînd parametrul de prognozare atinge nivelul critic, depăşirea acestei valori poate produce avaria. în acest fel se elimină cheltuielile legate de efectuarea reparaţiilor de prisos, cînd riscul căderii vehiculului în intervalul următor de exploatare nu este ridicat. Acest procedeu presupune o observare atentă şi continuă a stării tehnice a maşinii şi de aceea trebuie să se ţină seama de eficienţa aplicării sale de la caz la caz, aşa după cum se va vedea.

Este adevărat că teoria siguranţei maşinilor permite să se obţină date statistice cu privire la numărul de vehicule afectate tehnic în funcţie de rulaj în conformitate cu legile de distribuţie a căderilor, mijlocind prevederea necesităţilor de întreţinere tehnică şi reparare; dar pe această cale cu caracter statistic, nu se pot individualiza autovehiculele care au efectiv astfel de nevoi şi de aceea datele astfel obţinute au un caracter de nedeterminare.

Înlăturarea nedeterminării menţionate se poate face numai prin cercetarea individuală a stării tehnice a automobilelor cu mijloace tehnice şi procedee corespunzătoare din punctul de vedere al scopului urmărit, al expeditivităţii şi al costului. Aceste proceduri instrumentale, proprii proceselor de diagnosticare, constituie o extindere a metodelor analitice al căror obiect îl formează teoria fiabilităţii.

În legătură cu perfecţionarea procedurilor de control sub forma diagno¬ticării sînt concludente unele date conţinute în literatura de specialitate [3, 19] potrivit cărora exploatarea parcului de maşini în absenţa diagnosticării prilejuieşte folosirea a circa 77% din autovehicule cu defecte la sistemul de frînare, 51,4% cu direcţia dereglată şi 88% cu defecte la sistemul de rulare. Aceleaşi date au confirmat că, uzual, se exploatează vehicule cu deficit de puteri care merge pînă la 30%, consumuri sporite de carburanţi de pînă la 35% şi depăşirea toxicităţii gazelor cu mai mult de 40%.

Fundamentul teoretic al diagnosticării reprezintă un complex de legităţi şi principii pe baza cărora se formează sistemul de diagnosticare, în care intră obiectul diagnosticării, caracterizat de anumiţi parametri de stare: parametrii de diagnosticare, mijloacele tehnice, precum şi metodele şi orga¬nizarea procesului tehnologic de diagnosticare.

Elaborarea unui sistem de diagnosticare presupune cunoaşterea legilor de modificare a stării tehnice a maşinilor (deci o modificare a parametrilor de stare a acestora), alegerea parametrilor de diagnosticare, stabilirea valorilor nominale şi limită ale acestora, determinarea mijloacelor şi procedeelor tehnice de măsurare a parametrilor de diagnosticare şi, ca punct iniţial, aprecierea oportunităţii aplicării diagnosticării într-un caz particular în funcţie de eficienţa sa.

Determinarea perioadei la0 se face ca şi mai sus, cunoscînd valoarea parametrului legii de distribuţie respective şi raportul. În legătură cu aceasta este necesar să se ţină seama de faptul că, în realitate, în structura unui parc de autovehicule intră maşini cu diferite rulaje, deci cu diferite stări tehnice. De aceea, atunci cînd se determină perioada de diagnosticare optimă trebuie să se împartă mulţimea obiectelor existente în cîteva categorii în funcţie de rulaj, urmînd ca pentru fiecare dintre acestea să se determine o valoare separată a perioadei optime de diagnosticare.